SUCCESIUNI
I. Vreau sa aflu informatii despre mostenirea mea
Cine sunt mostenitorii mei legali?
În cazul decesului unei persoane, moştenitorii săi legali sunt rudele acesteia (art.963 alin.1 Cod civil) şi soţul supravieţuitor (art.971 Cod civil).
Rudele unei persoane decedate nu vin toate deodată la moştenirea acesteia.
Codul civil este cel care stabileşte, imperativ, cine sunt rudele unei persoane chemate să o moştenească, grupându-le în 4 clase de moştenitori, apoi stabileşte în ce ordine sunt chemate la moştenire şi care sunt drepturile acestora (art.964 Cod civil). Aceste reguli nu pot fi modificate prin voinţa unei persoane. De asemenea, nici moştenitorii între ei nu se pot înţelege să vină la o moştenire care li se cuvine după alte reguli decât cele stabilite de Codul civil.
Orice persoană are însă dreptul de a lăsa averea, o parte din aceasta sau bunuri determinate prin legate cuprinse în testament oricărei persoane fizice sau juridice doreşte (art.1034 Cod civil).
a) Rudenia de sânge rezultă din faptul concepţiei şi al naşterii (art.405 alin.1 Cod civil). La rândul ei, rudenia de sânge se clasifică în rudenie din căsătorie şi rudenie din afara căsătoriei. Între copiii din căsătorie şi copiii din afara căsătoriei nu există nicio diferenţă de tratament, aceştia având drepturi egale (art.48 alin.3 Constituţie);
b) Rudenia civilă rezultă din adopţie (art.405 alin.2 Cod civil). În urma unei adopţii, se stabileşte rudenia între persoana adoptată (şi descendenţii săi) şi adoptator, dar şi între persoana adoptată (şi descendenţii săi) şi rudele adoptatorului. Persoana adoptată devine “fiul” adoptatorului, pe care, dacă este cazul, îl va putea moşteni la fel ca un fiu care ar fi fost născut din căsătorie sau din afara căsătoriei. De asemenea, persoana adoptată va putea moşteni, dacă va fi cazul, rudele adoptatorului, şi invers (de exemplu, fiul adoptat va putea moşteni pe tatăl adoptatorului, care este bunicul său).
Rudenia poate fi în linie dreaptă sau în linie colaterală
Rudenia este “în linie dreaptă” atunci când o persoană descinde din alta (art.406 alin.1 Cod civil). Rudenia în line dreaptă poate fi descendentă sau ascendentă.
O persoană are în linie dreaptă descendentă următoarele rude: fiu, nepot de fiu, strănepot de fiu etc.
O persoană are în linie dreaptă ascendentă următoarele rude: părinţi, bunici, străbunici etc.
Rudenia este “în linie colaterală” atunci când rudele au un ascendent comun (art.406 alin.2 Cod civil). Fraţii între ei sunt rude colaterale, pentru că ei au părintele, ca ascendent comun, din care provin. Verii între ei, sunt, de asemenea, rude colaterale.
O persoană are, în linie colaterală, următoarele rude: fraţi, nepoţi de frate, unchi, mătuşi, veri.
Gradul de rudenie
Fiecare generaţie formează un grad. Numărul generaţiilor este exprimat prin grade.
Gradul de rudenie se stabileşte în mod diferit în funcţie de felul rudeniei.
a) În cazul rudeniei în linie dreaptă, gradul de rudenie se stabileşte după numărul de naşteri (art.406 alin.3 lit.a Cod civil);
Fiul este descendent de gradul I al tatălui său, este descendent de gradul II (nepot) al bunicului său şi descendent de gradul III (strănepot) al străbunicului său.
b) În cazul rudeniei în linie colaterală, gradul de rudenie se stabileşte după numărul naşterilor urcând de la una dintre rude până la ascendentul comun cu defunctul şi coborând de la ascendentul comun până la cealaltă rudă (art.406 alin.3 lit.b Cod civil).
În linie colaterală nu există rude de gradul I. Rudenia în linie colaterală începe întotdeauna de la gradul II.
Fraţii sunt rude colaterale între ei de gradul II, nepoţii de frate sunt rude colaterale între ei de gradul III, verii sunt rude colaterale între ei de gradul IV.
Condiţiile pozitive sunt:
a) succesibilul să existe la data decesului autorului succesiunii.
b) succesibilul să aibă vocaţie concretă la moştenirea defunctului.
Condiţiile negative sunt:
a) succesibilul să nu fie nedemn de a moşteni.
b) succesibilul să nu fi fost dezmoştenit de defunct.
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, ruda defunctului chemată să moştenească (succesibilul) trebuie să accepte moştenirea în termenul de opţiune succesorală pentru a putea moşteni.
În clasa a IV-a de moştenitori nu pot veni la moştenire rude colaterale care se află într-un grad mai îndepărtat de rudenie de gradul IV cu defunctul (art.983 Cod civil).
Cum moşteneşte soţul supravieţuitor?
Pentru a-l putea moşteni pe soţul decedat, soţii trebuiau să fie căsătoriţi la data decesului (art.970 Cod civil). Dacă o persoană a fost căsătorită de mai multe ori, atunci soţul din ultima căsătorie, care era în fiinţă la data decesului, îl va moşteni.
Dacă unul dintre soţi decedează în cursul procesului de divorţ, atunci celălalt soţ îl moşteneşte (întrucât căsătoria nu a fost desfăcută prin divorţ).
Există o situaţie specială a decesului, în cursul procesului de divorţ, a soţului reclamant, care a introdus o acţiune de divorţ din culpa exclusivă a soţului pârât. În această situaţie, moştenitorii soţului reclamant au dreptul de a continua acţiunea de divorţ şi dacă divorţul se va pronunţa din culpa exclusivă a soţului pârât, atunci căsătoria dintre cei doi se consideră desfăcută la data introducerii cererii de divorţ, iar soţul pârât nu-l va moşteni pe soţul reclamant (art.926 Cod procedură civilă). Dacă însă din probele administrate nu rezultă culpa exclusivă a soţului pârât, atunci instanţa va constata că căsătoria a încetat prin deces, iar soţul pârât îl va moşteni pe soţul reclamant decedat în cursul procesului.
Cum vin la moştenire moştenitorii mei legali?
După ce a grupat rudele unei persoane în 4 clase de moştenitori, Codul civil stabileşte şi după ce reguli (principii) moştenitorii din aceste clase pot veni la o moştenire care li se cuvine.
Aceasta înseamnă că o clasă de moştenitori mai apropiată exclude o altă clasă de moştenitori mai îndepărtată.
Regula este că la moştenirea unei persoane sunt chemate prima dată rudele sale din clasa I de moştenitori (descendenţii săi, la infinit).
Astfel, dacă în clasa I de moştenitori există un singur moştenitor (de exemplu, un fiu sau un nepot sau un strănepot al defunctului), toate celelalte clase sunt excluse (chiar dacă descendentul din prima clasă ar fi o rudă mai îndepărtată a defunctului).
Dacă nu există niciun moştenitor acceptant în clasa I de moştenitori, abia atunci sunt chemate la moştenire rudele defunctului din clasa a II-a de moştenitori.
Tot la fel, dacă nu există niciun moştenitor acceptant în clasa a II-a de moştenitori, atunci sunt chemate la moştenire rudele defunctului din clasa a III-a de moştenitori, şi tot aşa.
Cum am spus, soţul supravieţuitor nu face parte din nicio clasă de moştenitori. El nu exclude nicio clasă, dar nici nu este exclus de nicio clasă de moştenitori. El vine la moştenirea soţului decedat împreună cu rudele defunctului din orice clasă de moştenitori.
De exemplu, în clasa I, dacă defunctul are copii (descendenţi de gradul I ai defunctului) care acceptă moştenirea, aceştia îi vor înlătura de la moştenire pe nepoţi de la moştenire (descendenţi de gradul II ai defunctului), deoarece se află într-un grad de rudenie mai apropiat cu defunctul. Sau, în clasa a II-a, dacă defunctul are fraţi şi surori (colaterali de gradul II), aceştia vor înlătura de la moştenire pe nepoţii de frate şi de soră ai defunctului (colaterali de gradul III).
De la această regulă există două excepţii:
a) În clasa a II-a de moştenitori, sunt chemaţi împreună atât părinţii defunctului, cât şi fraţii şi surorile defunctului şi descendenţii acestora până la gradul IV, inclusiv. Se observă deci că părinţii (rude de gradul I cu defunctul) nu înlătură de la moştenire colateralii privilegiaţi (rude de gradele II-IV cu defunctul). Legiuitorul consideră că aceste rude trebuie să vină împreună la moştenirea defunctului, chiar dacă au grade diferite şi sunt pe linii diferite.
b) Reprezentarea succesorală (art.965-966 Cod civil), permisă de legiuitor în clasa I şi în clasa a II-a de moştenitori.
Cum împart moştenirea moştenitorii mei legali?
După ce a grupat rudele în clase de moştenitori, după ce a stabilit în ce ordine vin acestea la moştenire, Codul civil stabileşte şi cum împart efectiv moştenirea rudele chemate, în concret, la moştenirea defunctului.
Cotele succesorale legale ale soţului supravieţuitor sunt (art.972 Cod civil):
a) cota de 1/4 din moştenire, atunci când vine la moştenire împreună cu moştenitori ai defunctului care fac parte din clasa I de moştenitori;
b) cota de 1/3 din moştenire, atunci când vine la moştenire atât împreună cu părinţii defunctului, cât şi cu rudele colaterale ale defunctului, care fac parte din clasa a II-a de moştenitori (fraţi/surori, nepoţi de frate, strănepoţi);
c) cota de 1/2 din moştenire, atunci când vine la moştenire fie numai împreună cu părinţii defunctului, fie numai împreună cu rudele colaterale ale defunctului, care fac parte din clasa a II-a de moştenitori (fraţi/surori, nepoţi de frate, strănepoţi);
d) cota de 3/4 din moştenire, atunci când vine în concurs fie cu moştenitori din clasa a III-a, fie cu moştenitori din clasa a IV-a a defunctului;
e) moştenirea întreagă, dacă este singurul moştenitor.
Cum se împarte moştenirea între moştenitorii din clasa I?
În clasa I de moştenitori (descendenţii defunctului şi urmaşii acestora, la infinit), se poate veni la moştenire în nume propriu (regula) sau prin reprezentare succesorală (excepţia). Moştenirea se împarte diferit în cele două situaţii.
Prima oară sunt chemaţi la moştenire copiii defunctului (deoarece sunt descendenţi de gradul I cu defunctul, deci, cei mai apropiaţi în gradul de rudenie cu acesta). Copiii defunctului (descendenţi de gradul I) exclud, deci, de la moştenire pe nepoţii defunctului (descendenţi de gradul II).
Dacă sunt mai mulţi copii, aceştia împart moştenirea în mod egal, în funcţie de numărul lor (în limbaj juridic, se foloseşte sintagma “împărţirea pe capete”).
Copiii împart întotdeauna moştenirea în mod egal. Nu are importanţă că sunt copii născuţi din căsătorie, din afara căsătoriei, din căsătorii diferite sau sunt adoptaţi.
Într-un alt exemplu, dacă toţi copiii defunctului renunţă la moştenire şi sunt chemaţi nepoţii săi, tot la fel, aceştia împart moştenirea în mod egal, în funcţie de numărul lor, atunci când vin în nume propriu. Împărţirea se face în mod egal în această situaţie chiar dacă nepoţii provind de pe două tulpini diferite, atât timp cât reprezentarea succesorală nu poate opera
Ruda defunctului căreia i se ia locul (înlocuită) poate fi numai o persoană decedată sau un nedemn.
Reprezentarea succesorală este o creaţie a legii pentru a înlătura consecinţele injuste ale aplicării principiilor proximităţii gradului de rudenie şi a egalităţii dintre rude.
Într-un exemplu, defunctul (D) a avut doi copii, C1 şi C2 (descendenţi de gradul I). La data decesului tatălui, C1 murise înaintea acestuia. C1 decedat are un copil în viaţă (nepot al defunctului, descendent de gradul II).
Potrivit principiilor succesiunii, la moştenirea tatălui defunct (D) nu poate veni decât copilul său care mai este în viaţă (descendent de gradul I), adică C2, care ar primi toată moştenirea. C1 predecedat, nemaifiind în viaţă la momentul decesului tatălui său, nu-l poate moşteni. Iar, nepotul, fiind descendent de gradul II, nu ar fi putut veni la moştenire alături de C2 (care este descendent de gradul I, deci mai apropiat în grad faţă de defunct decât nepotul, excluzându-l). Toată moştenirea ar urma să-i revină lui C2.
Legea consideră că această soluţie este nedreaptă pentru fiul lui C1 (nepot al defunctului).
Şi, pentru a nu priva pe urmaşii lui C1, predecedat, de moştenirea ce s-ar fi cuvenit lui C1 dacă ar fi mai trăit, li se permite, în virtutea legii, să ia locul celui decedat. Astfel, nepotul – care, dacă nu ar fi existat reprezentarea succesorală nu l-ar fi putut moşteni pe bunic, fiind înlăturat de C2 mai apropiat în grad – ia locul tatălui său (C1) şi moşteneşte ce ar fi moştenit tatăl său (C1) dacă ar fi fost în viaţă.
În această situaţie, moştenirea se împarte “pe tulpini”: o jumătate i se acordă tulpinii lui C1 şi o jumătate se acordă tulpinii lui C2. Iar, dacă C1 a avut la rândul său mai mulţi copii (nepoţi ai defunctului), aceştia împart în mod egal ce i se cuvenea tatălui lor predecedat (jumătatea tulpinii C1 se va împărţi la numărul de copii care vin pe această tulpină).
Cum se împarte moştenirea între moştenitorii din clasa a II-a?
Moştenitorii din clasa a II-a de moştenitori pot veni la moştenirea defunctului dacă acesta nu are – nu există sau au renunţat la moştenire - niciun moştenitor în clasa I de moştenitori (descendenţi, la infinit).
De asemenea, moştenitorii din clasa a II-a de moştenitori mai pot veni la moştenirea defunctului, dacă eventualii moştenitori din clasa I au fost dezmoşteniţi, aceştia din urmă venind la moştenirea defunctului pentru a-şi primi rezerva succesorală, ce li se cuvine (în această situaţie, cele două clase vin împreună la moştenirea defunctului), iar restul le revine moştenitorilor din clasa a II-a (dacă defunctul nu i-a înlăturat prin testament).
Ştim că clasa a II-a de moştenitori este o clasă mixtă: ea cuprinde, pe de-o parte părinţii defunctului (denumiţi “ascendenţi privilegiaţi”) şi, pe de altă parte, fraţii/surorile, nepoţii de frate/soră şi strănepoţii de frate/soră ai defunctului (denumiţi “colaterali privilegiaţi”).
Împărţirea moştenirii se face diferit în funcţie de ce moştenitori din clasa a II-a vin la moştenirea defunctului, existând trei posibile situaţii:
Părinţii săi împart moştenirea în mod egal (art.980 Cod civil). Dacă numai unul dintre părinţi trăieşte, el va moşteni întreaga avere a fiului decedat.
În cazul în care defunctul a fost adoptat cu efecte restrânse, la moştenirea sa vin atât părinţii fireşti, cât şi părinţii adoptatori, care vor împărţi moştenirea în mod egal, în funcţie de numărul lor.
Dacă defunctul a fost adoptat cu efecte depline, el a rupt orice legătură de rudenie cu familia firească, astfel că la moştenirea sa vin numai părinţii adoptatori.
Rudele colaterale din clasa II-a vor împărţi moştenirea în mod egal, în funcţie de numărul lor (art.981 alin.1 Cod civil).
Dacă defunctul are un singur părinte în viaţă, acesta moşteneşte 1/4, iar restul de 3/4 moştenesc împreună rudele colaterale privilegiate (care se împarte între ele în mod egal).
Dacă defunctul are ambii părinţi în viaţă, aceştia vor moşteni împreună 1/2, iar restul de 1/2 moştenesc împreună rudele colaterale privilegiate (art.978 Cod civil).
a) dacă soţul vine la moştenire atât împreună cu părinţii defunctului, cât şi cu rudele colaterale privilegiate din clasa a II-a, soţului i se cuvine 1/3 din moştenire, iar restul de 2/3 se împarte între rudele din clasa a II-a potrivit celor arătate mai sus (art.972 lit.b Cod civil).
b) dacă soţul vine la moştenire numai împreună cu părinţii defunctului sau numai împreună cu rudele colaterale privilegiate din clasa a II-a, soţului i se cuvine 1/2 din moştenire, iar restul de 1/2 se împarte între rudele din clasa a II-a potrivit celor arătate mai sus (art.972 lit.c Cod civil).
Din acest punct de vedere pot exista 3 categorii de fraţi şi surori: “fraţi buni”, care au acelaşi tată şi aceeaşi mamă, “fraţi consangvini”, adică acei fraţi cu defunctul numai după tată şi “fraţi uterni”, adică acei fraţi cu defunctul numai după mamă.
Această împărţire specială a moştenirii se numeşte, în limbaj juridic, “împărţirea pe linii” şi ea are loc atunci când la moştenirea defunctului vin fraţi de-ai acestuia care nu sunt din aceiaşi părinţi (sau nepoţi de frate sau strănepoţi de frate).
Moştenirea defunctului se împarte atunci în două linii (jumătăţi egale): linia paternă şi linia maternă. Jumătatea paternă se împarte în mod egal între fraţii care au acelaşi tată, iar jumătatea maternă se împarte în mod egal între fraţii care au aceeaşi mamă. Iar, fraţii buni, fiind fraţi cu defunctul pe ambele linii, îşi primesc partea succesorală din ambele linii (art.981 alin.3 şi 4 Cod civil).
Cum se împarte moştenirea între moştenitorii din clasa a III-a?
Moştenirea se împarte în mod egal între ascendenţii ordinari. Aceştia vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul (prima oară, bunicii, rude de gradul II cu defunctul, apoi străbunicii, rude de gradul III şi tot aşa).
Reamintim că moştenitorii din clasa a III-a – denumiţi şi “ascendenţi ordinari” – pot veni la moştenirea defunctului, dacă acesta nu are niciun moştenitor din primele două clase de moştenitori (sau aceştia renunţă la succesiune, ori sunt nedemni), potrivit art.982 Cod civil.
Ascendenţii ordinari vin la moştenire numai în nume propriu (în clasa a III-a nu este permisă reprezentarea succesorală).
Ascendenţii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari şi pot fi înlăturaţi de defunct de la moştenire, total, prin testament.
Dacă alături de ascendenţii ordinari, la moştenire este chemat şi soţul defunctului, atunci prima oară se stabileşte cota succesorală a soţului – care este de 3/4 - iar restul moştenirii – cota de 1/4 - se împarte în mod egal între ascendenţii ordinari (art.972 lit.d Cod civil).
Cum se împarte moştenirea între moştenitorii din clasa a IV-a?
Moştenirea se împarte în mod egal între colateralii ordinari. Aceştia vin la moştenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul (prima oară, unchii, rude de gradul III cu defunctul, apoi verii primari, rude de gradul IV, unchii mari, tot rude de gradul IV).
Reamintim că moştenitorii din clasa a IV-a – denumiţi şi “colaterali ordinari” – pot veni la moştenirea defunctului, dacă acesta nu are niciun moştenitor din primele trei clase de moştenitori (sau aceştia renunţă la succesiune, ori sunt nedemni), potrivit art.983 Cod civil.
Colateralii ordinari vin la moştenire numai în nume propriu (în clasa a IV-a nu este permisă reprezentarea succesorală). Nici împărţirea pe linii a moştenirii despre care am vorbit în clasa a II-a de moştenitori, în cazul fraţilor defunctului, nu este aplicabilă în această clasă. Aceasta înseamnă că nu are importanţă – pentru împărţirea moştenirii – faptul că unii colaterali ar fi consangvini sau uterni: ei împart moştenirea în mod egal. Colateralii ordinari nu sunt moştenitori rezervatari şi pot fi înlăturaţi de defunct de la moştenire, total, prin testament.
Ce drepturi succesorale speciale are soţul supravieţuitor?
Soţul supravieţuitor are o situaţie succesorală specială atunci când vine la moştenire în concurs cu moştenitori din clasele II-IV şi care este justificată de afecţiunea dintre soţi.
Pe lângă drepturile sale succesorale legale în concurs cu diferitele clase de moştenitori care au fost arătate, soţul supravieţuitor mai beneficiază şi de două drepturi speciale (având aceeaşi natură legală):
a) dreptul special de moştenire asupra mobilierului şi obiectelor de uz casnic;
b) drept de abitaţie asupra locuinţei în care a locuit până la data decesului soţului.
Noţiunea de mobilier include bunurile care au servit la mobilarea locuinţei soţilor (mobilier, covoare, perdele, etc), iar noţiunea de obiecte de uz casnic include obiecte care prin natura lor au servit folosinţei comune a soţilor şi au fost afectate în concret acesteia, precum obiectele electrocasnice (veselă şi tacâmuri, televizor, maşină de spălat rufe, maşină de spălat vase, radio, telefon, aragaz, frigider, aspirator, sobă, aparat aer condiţionat, etc). Nu intră în această categorie bunurile care aparţin gospodăriei ţărăneşti şi nici bunuri care au constituit bunuri proprii ale soţului decedat deoarece au servit exercitării unei profesii de către acesta sau au constituit obiectele de uz personal al acestuia.
Soţul supravieţuitor beneficiază de aceste bunuri (de fapt, de partea soţului decedat din aceste bunuri) numai dacă soţul decedat nu a dispus, în timpul vieţii, de partea sa din aceste bunuri prin donaţie sau legat. Aşadar, atunci când vine în concurs cu moştenitori din clasele II-IV, soţul supravieţuitor nu împarte aceste bunuri cu moştenitorii, ci le primeşte în totalitate. Dacă însă, soţul supravieţuitor vine la moştenire împreună cu moştenitori din clasa I, atunci mobilierul şi obiectele de uz casnic nu i se mai cuvin în totalitate, ci fac parte din masa succesorală (partea soţului decedat din aceste bunuri) şi se împart între soţ şi descendenţii defunctului, potrivit cotelor succesorale legale.
Soţul supravieţuitor are acest drept de abitaţie (a locui), în toate situaţiile, indiferent de clasa de moştenitori cu care vine în concurs. Dreptul său de abitaţie este gratuit (nu datorează nicio contraprestaţie comoştenitorilor pentru folosinţa casei) şi nu poate fi înstrăinat. De asemenea, soţul supravieţuitor nu poate închiria casa asupra căreia are drept de abitaţie.
Soţul supravieţuitor beneficiază de dreptul de abitaţie numai dacă nu are (nu dobândeşte ulterior) un alt drept real (drept de proprietate, drept de uzufruct, drept de uz, drept de abitaţie) asupra unei alte locuinţe, corespunzătoare nevoilor sale. Soţul supravieţuitor beneficiază de dreptul de abitaţie, chiar dacă este (devine) titular al unui contract de închiriere sau contract de comodat asupra unei alte locuinţe, deoarece acestea nu dau naştere unui drept real, ci unui drept de creanţă.
Dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor asupra casei în care a locuit cu soţul durează până când se realizează partajul casei, pe cale voluntară sau pe cale judecătorească, dar nu mai devreme de 1 an de la data decesului soţului (art.973 alin.4 Cod civil). De asemenea, dreptul de abitaţie al soţului supravieţuitor se stinge atunci când acesta se recăsătoreşte (art.973 alin.4 Cod civil).
Oricare dintre moştenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitaţie, dacă locuinţa nu este necesară în întregime soţului supravieţuitor, fie schimbarea obiectului abitaţiei, dacă pune la dispoziţia soţului supravieţuitor o altă locuinţă corespunzătoare (art.973 alin.3 Cod civil).
Cum se transmit bunurile mele, după deces, la moştenitorii mei legali?
Dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale (care au aparţinut defunctului), pe de o parte, şi creanţele pe care defunctul le-a avut la data decesului, pe de altă parte, se transmit în mod diferit moştenitorilor acestuia.
Dacă defunctul are mai mulţi moştenitori, dreptul de proprietate asupra bunurilor succesorale (mobile sau imobile) se transmite moştenitorilor întotdeauna în indiviziune. Moştenitorii devin coproprietari ai bunurilor succesorale. Moştenitorii, aflaţi în stare de indiviziune cu privire la bunurile succesorale, au posibilitatea apoi (nu sunt obligaţi), să procedeze la împărţeala lor (să-şi atribuie fiecăruia bunurile moştenite), potrivit înţelegerii dintre ei, prin contract de partaj. De asemenea, ei au şi posibilitatea de a menţine starea de indiviziune oricât doresc, dacă sunt de acord cu aceasta.
Dacă defunctul are un singur moştenitor nu se pune problema naşterii unei proprietăţi comune, a unei indiviziuni succesorale. Unicul moştenitor va moşteni singur întreg patrimoniul succesoral. Va fi unicul proprietar al drepturilor şi bunurilor succesorale şi unicul debitor al datoriilor defunctului.
Creanţele pe care le-a avut defunctului la data decesului, în schimb, se transmit diferit moştenitorilor săi. Ele se divid de drept, automat, între moştenitori, potrivit cotei succesorale a fiecăruia (art.1427 Cod civil şi art.1442 Cod civil). Tot la fel se transmit şi sumele de bani avute de defunct la data decesului, indiferent în ce mod erau deţinute (numerar sau în cont bancar).
Decesul unei persoane atrage, de regulă, transmisiunea la moştenitori şi a calităţii procesuale (active sau pasive) pe care defunctul o avea la data decesului într-o acţiune judecătorească (de exemplu, defunctul avea calitatea de reclamant sau de pârât într-o procedură contencioasă sau era parte într-o procedură necontencioasă), cu anumite excepţii reglementate de lege. Există, de asemenea, situaţii în care anumite acţiuni care puteau fi pornite împotriva defunctului în timpul vieţii acestuia, nu mai pot fi pornite împotriva moştenitorilor (dar, dacă procesul fusese iniţiat de către defunct, atunci acţiunea poate fi continuată de către moştenitorii săi).
Cum se transmit datoriile mele, după deces, la moştenitorii mei legali?
În regulă generală, datoriile defunctului se transmit divizat la moştenitorii legali.
Moştenitorii universali sau cu titlu universal contribuie la plata datoriilor şi sarcinilor moştenirii proporţional cu cota succesorală ce revine fiecăruia (art.1155 alin.1 Cod civil).
După 01.10.2011, datoriile defunctului se plătesc de moştenitori numai din (cu) bunurile moştenite de aceştia de la defunct, nu din (cu) bunurile/veniturile proprii ale moştenitorilor (art.1114 alin.2 Cod civil).
Moştenitorii defunctului beneficiază de aceleaşi termene de plată de care beneficia şi acesta. Aşadar, datoriile defunctului nu devin scadente la decesul său, ci îşi păstrează scadenţa (şi celelalte caracteristici) la termenele pe care le convenise defunctul (în cazul obligaţiilor contractuale).
Moştenitorii legali trebuie să plătească de bună-voie datoriile defunctului, întocmai cum ar fi făcut-o şi defunctul, din bunurile moştenite de la acesta. Dacă moştenitorii nu achită voluntar datoriile defunctului, creditorii defunctului pot oricând să înceapă executarea silită asupra bunurilor defunctului şi nu trebuie să aştepte partajul bunurilor succesorale (art.1155 alin.2 Cod civil). Este permis moştenitorilor să iasă din indiviziune (să realizeze partajul bunurilor succesorale) înainte de a-i plăti pe creditorii succesorali. Aceasta nu înseamnă însă că creditorii succesorali nu pot urmări, în continuare, bunurile succesorale care le-au fost atribuite moştenitorilor în urma partajului, fiind chiar preferaţi înaintea creditorilor personali ai moştenitorilor (art.1156 alin.5 Cod civil).
Pot să împart moştenirea între moştenitori încă din timpul vieţii?
Da. O persoană (ascendent) poate împărţi averea sau numai anumite bunuri, între descendenţii săi, încă din timpul vieţii, prin partaj de ascendent, care se poate realiza prin donaţie sau prin testament.
Acest contract este denumit şi “partaj de ascendent”, pentru că ascendentul (de regulă, un părinte), împarte prin donaţie (partajează în mod gratuit), încă din timpul vieţii, anumite bunuri (cele pe care le are la momentul donaţiei sau o parte dintre ele) copiilor săi. Dacă un copil (descendent) este omis, donaţia-partaj este nulă. Nu este obligatoriu ca toţi copiii să primească bunuri de valoare egală (art.1160-1163 Cod civil).
Prin încheierea unei donaţii-partaj donatorul împiedică o eventuală naştere a indiviziunii succesorale la decesul său (între moştenitori). Donându-le încă din timpul vieţii anumite bunuri copiilor săi, acestea devin proprietatea lor de la momentul donaţiei şi nu mai fac parte din masa succesorală a defunctului la decesul său. Donatorul speră prin aceasta să preîntâmpine litigiile succesorale dintre descendenţi, după decesul său.
Totuşi, la decesul ascendentului (părintelui), atunci când se calculează rezerva succesorală a moştenitorilor legali rezervatari, se ia în calcul şi donaţia-partaj (alături de toate celelalte donaţii făcute de defunct în timpul vieţii), pentru a se vedea dacă este asigurată rezerva tuturor moştenitorilor legali rezervatari.
Ascendentul face o evaluare a bunurilor la momentul donaţiei-partaj (încercând, uneori, să menţină o oarecare egalitate a bunurilor donate), dar bunurile vor fi reevaluate la data decesului pentru calculul rezervei, ceea ce poate bulversa serios donaţia-partaj. Donatarii pot renunţa la moştenirea legală a ascendentului, iar aceasta nu le afectează drepturile asupra bunurilor primite prin donaţie.
Şi în cazul donaţiei-partaj, părintele îşi poate rezerva un dezmembrământ al dreptului de proprietate (drept de uzufruct, uz, abitaţie) şi poate impune sarcini unuia sau altuia dintre donatari (ca în orice altă donaţie), poate stipula o clauză de reîntoarcere a bunului donat ori o clauză de inalienabilitate.
Există şi posibilitatea ca donatorul să facă donaţii individuale fiecărui copil (şi nu o donaţie-partaj).
Prin partajul de ascendent autorul succesiunii împarte bunurile sale între toţi descendenţii săi. Făcând aceasta prin testament, testatorul preîntâmpină indiviziunea succesorală. Descendenţii săi nu vor primi averea în indiviziune, ci bunurile individuale pe care testatorul le-a lăsat prin testamentul-partaj. Prin aceasta, testatorul speră să fie evitate litigiile dintre descendenţi cu privire la partajarea averii. Şi în cazul testamentului, ca şi în cazul donaţiei, trebuie cuprinşi toţi descendenţii.
Descendenţii primesc bunurile individuale lăsate de defunct în calitate de moştenitori legali, nu în calitate de legatari. Testatorul nu i-a gratificat, ci le-a distribuit numai bunurile pe care le-ar fi moştenit oricum ca moştenitori legali. Astfel, dacă un descendent acceptă testamentul-partaj, el va primi bunul pe care i l-a lăsat testatorul. Nu este nevoie ca toţi descendenţii să accepte testamentul-partaj la decesul testatorului. Prin aceasta, tehnica testamentului-partaj este superioară donaţiei-partaj, unde toţi descendenţii trebuiau să accepte donaţia-partaj.
Este posibil ca valorile bunurilor atribuite să nu fie egale. Testatorul poate obliga pe unul sau pe altul dintre descendenţi să plătească sultă (sumă de bani) descendentului al cărui lot are o valoare mai mică.
Şi testamentul-partaj va fi luat în calcul la stabilirea rezervei succesorale, la decesul testatorului. Dacă prin atribuirea loturilor, rezerva unui descendent a fost încălcată, atunci se vor micşora loturile descendenţilor corespunzător.
Pot să dezmoştenesc un moştenitor legal sau toţi moştenitorii mei legali?
Da.
Dezmoştenirea este actul prin care autorul succesiunii înlătură (exclude) de la succesiunea sa legală rudele sau anumite rude ale sale, care ar avea vocaţie să-l moştenească sau, după caz, le micşorează numai drepturile legale succesorale.
Dezmoştenirea este permisă expres de lege (art.1074 alin.1 Cod civil). Autorul succesiunii nu este obligat să-şi motiveze în vreun fel dezmoştenirea. Dreptul la moştenire al rudelor nu este – în cazul tuturor rudelor - un drept garantat.
Dezmoştenirea nu poate fi făcută decât prin testament (fie olograf, fie autentic). Nu produce niciun efect dacă este făcută verbal şi nici nu poate fi realizată printr-o declaraţie.
Dezmoştenirea poate fi directă (expresă, atunci când testatorul declară expres că rudele sale sau anumite rude sunt dezmoştenite) sau indirectă (prin faptul că testatorul nu declară expres că dezmoşteneşte rudele sale, dar face liberalităţi testamentare – legate unor terţe persoane, micşorând astfel sau epuizând cota legală a acestor moştenitori legali).
Dezmoştenirea nu produce aceleaşi efecte în cazul tuturor rudelor defunctului.
Anumite rude pot fi întotdeauna dezmoştenite total. Este vorba de acele rude ale defunctului cărora legea nu le acordă “rezerva succesorală” (fraţi, surori, nepoţi de frate şi de soră, veri, unchi şi mătuşe, bunici).
Alte rude (soţ supravieţuitor, copii, nepoţi de fiu, părinţi) – care formează “nucleul” familiei - nu pot fi niciodată dezmoştenite total. Acestor rude – denumite de lege “moştenitori rezervatari” – li se cuvine obligatoriu o parte din succesiune – denumită de lege „rezervă succesorală” – de care nu pot fi privaţi de autorul succesiunii nici prin dezmoştenire, nici prin acte gratuite. Aşadar, în cazul acestor rude, chiar dacă autorul succesiunii ar dori să le dezmoştenească total, voinţa sa nu va putea produce efecte la deces decât parţial. Rezerva succesorală le va fi întotdeauna asigurată.
Ce se întâmplă cu bunurile mele dacă nu am moştenitori legali şi nici nu am instituit legatari?
Atunci când o persoană nu are soţ supravieţuitor şi nici moștenitori legali din nicio clasă de moştenitori sau aceştia renunţă la moştenire şi nici nu a instituit legatari prin testament, moștenirea sa va fi vacantă (art.1135 alin.1 Cod civil). În limbaj uzual, prin vacant se înţelege care nu este ocupat de nimeni, liber, fără titular, nereclamat. Aşadar, moştenirea nu este reclamată de nimeni, de niciun moştenitor legal sau testamentar.
Dacă defunctul a dispus numai de o parte din bunurile moştenirii (pentru care se va urma devoluţiunea testamentară şi vor fi atribuite legatarului instituit de defunct), iar pentru cealaltă parte a moştenirii (care ar fi urmat calea devoluţiunii legale) nu există moştenitori legali, atunci numai aceasta din urmă este vacantă (art.1135 alin.2 Cod civil).
Prin sintagma “nu există” moştenitori legali sau testamentari, se înţelege atât situaţia în care defunctul nu are rude din cele patru clase de moştenitori, dar şi cazul în care are rude, dar acestea nu acceptă moştenirea.
Moştenirile vacante revin comunei, oraşului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii şi intră în domeniul lor privat. Este considerată nescrisă orice dispoziţie testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor moştenirii, urmăreşte să înlăture această regulă (art.1138 Cod civil).
II. Vreau sa fac un testament
Ce este testamentul ?
Testamentul este un act juridic întocmit de o persoană, în formele care îi sunt permise de Codul civil, prin care aceasta dispune pentru timpul când nu mai fi în viaţă (art.1034 Cod civil). Sunt dispoziţii “de ultimă voinţă”.
Se pot întocmi mai multe testamente?
Bineînţeles. O persoană poate întocmi testamente succesive, în momente şi în contexte diferite ale vieţii, testamente modificatoare ale unor dispoziţii anterioare sau cu caracter revocator.
Când produce efecte testamentul?
Dispoziţiile de ultimă voinţă ale testatorului cuprinse într-un testament produc efecte numai decesul acestuia.
Ce conţine testamentul?
Testamentul poate conţine o varietate de dispoziţii.
Cele mai întâlnite sunt acelea prin care testatorul lasă averea sau anumite bunuri unor persoane, denumite legatari. Aceste dispoziţii se numesc, în limbaj juridic, legate.
Există însă o multitudine de alte dispoziţii (nepatrimoniale), care nu au legătură cu bunurile sau cu datoriile testatorului, pe care o persoană le poate cuprinde într-un testament, în funcţie de interesele sale.
a) acordul testatorului pentru prelevarea de organe, ţesuturi şi celule umane, în scop terapeutic sau ştiinţific, după decesul său, sau, după caz, exprimarea refuzului împotriva donării (art.81 Cod civil, art.147 alin.5 din Legea nr.95/2006);
b) recunoaşterea de către tată a copilului din afara căsătoriei (art.415 alin.2 Cod civil). Dispoziţia de recunoaştere este irevocabilă (art.416 alin.3 Cod civil).c) recunoaşterea de către mamă a copilului a cărui naştere nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau, după caz, naşterea a fost înregistrată ca fiind din părinţi necunoscuţi (art.415 alin.1 Cod civil). Dispoziţia de recunoaştere este irevocabilă (art.416 alin.3 Cod civil);
d) numirea de executori testamentari (art.1077 şi urm. Cod civil);
e) desemnarea de către părinte a persoanei care urmează a fi numită tutore al copiilor săi, sau, după caz, excluderea unei persoanei pentru a fi numită tutore (art.113 alin.1 lit.g şi art.114 alin.1 Cod civil);
f) revocarea – totală sau parţială – a unui testament anterior sau a unei dispoziţii testamentare anterioare (art.1051 alin.1 Cod civil) sau retractarea revocării (art.1053 alin.1 Cod civil);
g) stipularea unei clauze de inalienabilitate (art.627 alin.1 Cod civil);
h) înlăturarea efectelor nedemnităţii de drept sau judiciare (art.961 Cod civil);
i) desemnarea, înlocuirea sa revocarea beneficiarului asigurării de către asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de persoane (art.2231 Cod civil);
j) dispoziţii privind funeraliile (art.80 Cod civil);
Legatul este o gratuitate (liberalitate) făcută de testator legatarului. Legatarul va beneficia de legat numai după decesul testatorului, dacă îl va accepta.
Nu se pot face legate decât prin testament.
Se înţelege că a face legate este o posibilitate, dacă aceasta este dorinţa testatorului. Nimeni nu este obligat să instituie legatari. Dacă o persoană nu instituie legatari, atunci averea sa va reveni, după deces, moştenitorilor săi legali, în ordinea şi după regulile stabilite de Codul civil.
Trebuie spus şi faptul că o astfel de dispoziţie testamentară – legat – nu împiedică în niciun fel pe testator să dispună, în timpul vieţii, cum va dori de bunurile sale. Bunurile testatorului nu sunt indisponibilizate în timpul vieţii din cauza sau în considerarea legatelor pe care le-a consimţit. El nu a promis legatarului că îi va şi lăsa bunurile respective, ori o avere mai mare sau mai mică. Testatorul este liber să-şi întrebuinţeze averea după cum doreşte, după cum poate şi revoca legatul. Între testator şi legatar nu s-a încheiat un contract. Astfel încât este posibil ca, la deces, legatarul să nu aibă ce să moştenească (să nu mai existe obiectul legatului) sau datoriile defunctului să fie mai mari decât activul lăsat legat (ceea ce se poate lesne întâmpla şi în cazul moştenirii legale).
Legatele pot fi de 3 feluri: legate cu titlu particular, legate cu titlu universal şi legate universale
Legatarul universal moşteneşte o universalitate juridică, averea testatorului, compusă din activ şi pasiv. Este vorba de averea testatorului din momentul decesului acestuia.
Dacă sunt mai mulţi legatari universali fiecare are vocaţie (posibilitatea) de a primi întreaga moştenire. Astfel, dacă unul dintre ei renunţă la legat sau nu îl poate primi, atunci celălalt legatar va primi întreaga moştenire. Dacă însă ambii legatari acceptă legatul universal atunci vor împărţi averea după numărul lor, în mod egal.
Testatorul poate institui, în acelaşi timp, un legatar universal – care să-i moştenească întreaga avere - şi un legatar cu titlu particular – care să moştenească anumite bunuri determinate. În această situaţie, dacă ambii legatari acceptă cele două legate, legatul universal va fi diminuat cu bunurile pe care testatorul le-a lăsat legatarului cu titlu particular.
Şi legatarul cu titlu universal, asemănător legatarului universal, moşteneşte tot o universalitate juridică, formată din activ şi pasiv. Diferenţa dintre cele două feluri de legate este numai de cantitate. Legatarul cu titlu universal moşteneşte o parte, o fracţie din averea defunctului.
În practică, sunt cunoscute mai multe variante ale legatului cu titlu universal (art.1056 alin.2 Cod civil): a) legatul care are ca obiect uzufructul întregii averi sau uzufructul unei părţi din avere; b) legatul care are ca obiect toate bunurile mobile sau toate bunurile imobile, ori o cotă-parte din acestea; c) legatul care are ca obiect bunuri determinate după provenienţa lor ori o cotă-parte din acestea ori un dezmembrământ asupra acestora.
Legatarul cu titlu particular nu moşteneşte – ca legatarii universali sau cu titlu universal - o universalitate juridică, ci numai anumite bunuri pe care le specifică testatorul, ca, de exemplu: legatul care are ca obiect o casă, anumite terenuri, părţi sociale, bani, o creanţă, o rentă viageră. Pentru că nu moşteneşte o universalitate juridică, legatarul cu titlu particular nu răspunde pentru datoriile succesiunii decât excepţional (art.1114 alin.3 Cod civil).
Legatul cu titlu particular poate să aibă ca obiect şi o cotă-parte din bunuri determinate sau nuda proprietate ori uzufructul asupra unori bunuri determinate.
Testatorul poate institui, în acelaşi timp, atât legatari universali/cu titlu universal cât şi legatari cu titlu particular.
Cine sunt legatarii?
Legatarul (beneficiarul dispoziţiei testamentare) – persoană fizică sau persoană juridică - trebuie să fie o persoană determinată sau, cel puţin, determinabilă la data decesului testatorului. Legatarul nu trebuie să existe la data întocmirii testamentului, ci la data decesului testatorului (pentru că atunci urmează să producă efecte testamentul). Mai mult, este permis ca testatorul să lase legat unei persoane care nu va exista nici chiar la decesul său, ci mai târziu. Astfel, testatorul poate gratifica o “persoană” nenăscută.
Poate fi legatar orice persoană fizică (rudă sau nu cu testatorul, inclusiv un moştenitor legal al acestuia) sau orice persoană juridică.
Poate fi instituit legatar chiar şi un moştenitor legal (de exemplu, tatăl îi lasă unui fiu un imobil sau o sumă de bani). Codul civil permite ca un moştenitor legal să primească legate de la testator şi, deci, să cumuleze cele două calităţi: moştenitor legal şi moştenitor testamentar (art.1102 alin.1 Cod civil). Astfel, moştenitorul legal care a fost instituit şi legatar poate să opteze succesoral distinct, după cum doreşte în privinţa celor două devoluţiuni (legală şi testamentară): poate accepta atât moştenirea legală (în calitate de fiu), cât şi legatul pe care i l-a lăsat testatorul (moştenirea testamentară) sau poate accepta numai calitatea de moştenitor legal şi renunţa la titlul de legatar, ori invers.
Testatorul trebuie să identifice legatarii în cuprinsul testamentului sau trebuie, cel mult, să precizeze criterii clare pentru identificarea acestora (art.989 alin.1 Cod civil). Testatorul nu poate lăsa la alegerea unei alte persoane desemnarea legatarului, un astfel de legat fiind nul (art.989 alin.3 Cod civil).
Ce înseamnă că un legat este caduc?
Un legat valabil făcut de testator (şi nerevocat de acesta) poate totuşi să nu-şi producă efectele, adică să existe o imposibilitate de executare a acestuia. În drept, se utilizează noţiunea de “caducitate”. Altfel spus, legatul nu va reveni legatarului instituit de testator din mai multe motive posibile.
Codul civil enumeră 6 situaţii în care legatul este caduc, respectiv atunci când (art.1071 Cod civil):
a) legatarul nu mai este în viaţă la data deschiderii moştenirii (adică, la data decesului testatorului);
b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moştenirii (adică, la data decesului testatorului);
c) legatarul este nedemn;
d) legatarul renunţă la legat;
e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal;
f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care nu ţin de voinţa testatorului, în timpul vieţii testatorului sau înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează legatul.
Ce sunt sarcinile?
Sarcinile sunt obligaţii impuse de testator legatarului/legatarilor. Acestea vor fi executate numai după decesul testatorului.
Sarcinile nu sunt simple dorinţe ale testatorului, ci sunt obligaţii civile pe care legatarul – dacă acceptă legatul – este obligat să le execute. Legatarul nu poate accepta legatul şi, în acelaşi timp, să refuze să execute sarcina stipulată de testator. Valoarea sarcinii nu trebuie să depăşească valoarea legatului, caz în care nu ar mai exista gratuitate. Legatarul este obligat să execute sarcina numai în limita valorii legatului primit.
Sarcinile se execută de legatar după acceptarea legatului. Dacă legatarul nu execută sarcinile, atunci persoanele interesate (beneficiarul sarcinii, executorul testamentar, creditorii beneficiarului legatului) pot cere instanţei executarea silită. De asemenea, moştenitorii legali (sau alţi legatari interesaţi) pot cere chiar revocarea judecătorească a legatului pentru neîndeplinirea sarcinii (art.1069 alin.1 Cod civil).
Testatorul poate impune sarcini oricărui legatar, indiferent de felul legatului (universal, cu titlu universal sau cu titlu particular).
Testatorul poate stipula ca sarcinile să se execute în interesul unei a treia persoane, în interesul testatorului (dar, după decesul său) sau chiar în interesul legatarului. În toate cazurile, sarcinile se vor executa numai după decesul testatorului.
Doresc să fac un testament.
În ce forme se poate face valabil un testament în România?
Codul civil pune la dispoziţia testatorului mai multe forme în care acesta poate să-şi exprime ultimele dorinţe.
În dreptul românesc, testamentul întocmit în scris poate îmbrăca mai multe forme, la alegerea testatorului, pe care le vom examina în continuare:
a) testamentul olograf (art.1041 Cod civil);
b) testamentul autentic (art.1043 Cod civil);
c) testamentul privilegiat (art.1047 Cod civil);
d) testamentul sumelor şi valorilor depozitate (art.1049 Cod civil).
Codul civil impune o condiţie generală de fond, restrictivă: testamentul se poate întocmi numai în scris.
În dreptul românesc, testamentul verbal (în prezenţa sau nu a martorilor) nu este valabil. De asemenea, nu este valabil un testament înregistrat audio sau video. Astfel de testamente sunt nule.
Testamentul olograf
Testamentul olograf nu este valabil dacă este scris la computer, printat, scris la maşina de scris (chiar dacă ar fi semnat de testator) sau pe alt dispozitiv electronic. Nu este valabil testamentul care este înregistrat audio sau video. Nu este valabil testamentul scris de altă persoană şi semnat de testator.
Nu contează suportul pe care este scris testamentul (hârtie, perete, lemn, piele, plastic, sticlă, etc ), nici instrumentul cu care este scris (creion, pix, stilou, cărbune, etc) sau materialul folosit (cerneală, vopsea, cretă, etc). Acelaşi testament poate fi scris cu instrumente diferite sau cu culori diferite sau în momente diferite.
Nu are importanţă limba în care este scris (poate fi scris în mai multe limbi sau în altă limbă decât limba maternă a testatorului, cu condiţia, bineînţeles, ca testatorul să cunoască limba străină pe care a utilizat-o). Testamentul poate cuprinde modificări, adăugiri, intercalări, făcute ulterior de testator (care nu trebuie semnate şi datate separat).
Testamentul olograf trebuie datat cu precizarea zilei, a lunii şi a anului. Nu are importanţă locul unde este amplasată data şi nici formatul acesteia. De asemenea, testamentul poate fi datat prin referire la anumite evenimente.
Testamentul olograf poate fi făcut de orice persoană care ştie (şi poate) să scrie. O persoană care nu ştie să scrie sau care nu mai poate scrie din anumite motive nu poate redacta un testament olograf şi va trebui să recurgă la un testament autentic.
Testamentul olograf nu necesită martori (ca o condiţie de validitate). Poate fi scris în prezenţa altei persoane. Poate fi revocat uşor de testator, prin distrugerea sa.
Testamentul olograf este un act sub semnătură privată. De aceea, moştenitorii testatorului pot oricând declara faptul că nu recunosc scrisul acestuia sau semnătura sa. De asemenea, ei pot contesta şi data testamentului.
Astfel, în procedura succesorală notarială, dacă un testament olograf este prezentat notarului public sau este găsit la inventar, notarul public este obligat să îndeplinească – la termenele acordate - trei operaţiuni distincte: a) deschiderea și vizarea testamentului olograf spre neschimbare; b) constatarea stării materiale a testamentului olograf; c) validarea testamentului olograf.
Vizarea spre neschimbare a testamentului olograf se face de notarul public prin scrierea de către acesta pe testament a textului “vizat spre neschimbare”, aplicând sigiliul şi semnând.
De regulă, vizarea spre neschimbare se face de către notarul public care instrumentează procedura succesorală notarială. Vizarea spre neschimbare poate fi însă făcută şi de un alt notar, căruia i se prezintă un testament olograf (de exemplu, cu ocazia autentificării unei declaraţii de acceptare a unui legat cuprins în testament) sau care găseşte testamentul olograf cu ocazia efectuării unui inventar.
Constatarea stării materiale a testamentului olograf se face numai de notarul public care instrumentează cauza succesorală. La termenul fixat pentru dezbatere se constată starea materială întocmindu-se un proces-verbal (acesta conţine reproducerea textului integral al testamentului, dar şi informaţii privind numărul de pagini pe care este scris testamentul, particularităţile suportului, instrumentul cu care a fost scris, precizări cu privire la eventuale ştersături, adăugiri, declaraţiile celor prezenţi cu privire la testament, ş.a.).
Procesul-verbal de validare a testamentului se întocmește de către notarul public în prezența succesibililor legali înlăturați prin testament sau ale căror drepturi sunt afectate prin acesta și care vor fi citați în acest scop (art.1042 Cod civil, art.107 alin.2 şi 3 din Legea nr.36/1995).
Validarea se face de notar fie pe baza declaraţiilor autentice ale moştenitorilor defunctului (în sensul că recunosc că testamentul a fost scris în întregime, datat şi semnat de testator), fie, dacă aceştia nu recunosc testamentul ori nu se prezintă în cadrul procedurii sau nu există moştenitori legali, pe baza unei expertize grafoscopice, dacă raportul de expertiză concluzionează că testamentul olograf a fost scris, semnat şi datat de testator (art.107 alin.4 din Legea nr.36/1995).
Expertiza grafoscopică se realizează de un expert autorizat, pe bază de scripte de comparaţie cu dată certă, pe cheltuiala moştenitorilor cărora le revine sarcina probei.
Nu este nevoie nici ca legatarul să fie identificat de testator folosind date personale ale acestuia (cod numeric personal, alte date de identitate). Este suficient dacă este desemnat de testator prin indicarea numelui şi a prenumelui sau prin alte modalităţi care să permită identificarea legatarului la deschiderea testamentului (de exemplu, fiul meu, ginerele meu, nora mea, fratele meu).
Nu este nevoie ca testatorul să comunice viitorului legatar faptul că i-a lăsat prin legat anumite bunuri. Testatorul poate alege alte modalităţi prin care legatul sau testamentul olograf să fie cunoscute după decesul său (îl poate încredinţa unui executor testamentar sau unui prieten de încredere, îl poate depune în depozit la un birou notarial).
Testamentul autentic
Testamentul se întocmeşte la sediul biroului notarial. Dacă testatorul nu se poate deplasa la sediul biroului notarial din motive temeinice (de exemplu, se află într-un azil sau este la domiciliu, ori este internat în spital), consimţământul îi va fi luat în locul unde se află (notarul se va deplasa la locul unde se află testatorul, dacă localitatea se află în circumscripţia teritorială a judecătoriei în care notarul îşi are sediul).
Testamentul autentic se poate întocmi şi de o persoană care nu poate să semneze, indiferent care este motivul (de exemplu, nu ştie carte sau din cauza unei infirmităţi). Acesta constituie încă un avantaj considerabil faţă de testamentul olograf (care trebuie scris de mâna testatorului).
În cazul în care testatorul, din cauza unei infirmități, a bolii sau a altor cauze, nu poate semna actul, va dicta notarului public conținutul testamentului, va preciza că este actul său de ultimă voință, notarul urmând să redacteze și să editeze testamentul. La îndeplinirea acestei proceduri vor fi prezenți 2 martori.
Testamentul autentic poate fi revocat oricând de testator nu numai printr-un act autentic (alt testament autentic sau o declaraţie autentică expresă de revocare), ci chiar printr-un testament olograf.
În primul rând, notarul public identifică testatorul şi îi ia consimţământul, testatorul completează olograf o cerere expresă pentru autentificarea testamentului şi semnează testamentul în faţa notarului, ceea ce reduce considerabil un risc de viciere a consimţământului testatorului de către un terţ sau de către legatar sau contestaţii privind scrisul testatorului ori data testamentului. Dacă doreşte, testatorul poate fi chiar asistat de doi martori.
În al doilea rând, voinţa testatorului este una clară, sigură, fiind rezultatul consilierii notariale în demersul testatorului de a-şi planifica succesiunea, ceea ce exclude numeroase probleme de interpretare, care se pot întâlni în cazul unui testament olograf, atunci când testatorul nu are cunoştinţe juridice sau nu beneficiază de o consiliere juridică specializată.
În al treile rând, exemplarul original al testamentului se păstrează permanent în arhiva notarului public. Orice eventuală distrugere a duplicatului testamentului de către un terţ nu are nicio influenţă asupra validităţii şi existenţei testamentului, care se află în arhiva biroului notarial şi care va produce efecte. De asemenea, în cazul încetării calităţii de notar public, arhiva biroului notarial va fi conservată de Camera Notarilor Publici din care a făcut parte notarul public.
Mai mult, notarul public care autentifică un testament are obligaţia să-l înscrie, de îndată, în Registrul electronic naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL) creat şi ţinut de Uniunea Naţională a Notarilor Publici din România (din 01.01.2007), ceea ce va asigura întotdeauna găsirea testamentului, atunci când se va proceda la dezbaterea succesorală în urma decesului testatorului.
Apoi, forţa probantă a testamentului autentic este superioară celei specifice unui testament olograf şi acesta constituie motivul principal pentru care testatorii preferă, în general, să-şi exprime ultimele dorinţe în formă autentică. Această forţă probantă specială se observă în cadrul desfăşurării procedurii succesorale notariale, unde, dacă printr-un testament autentic s-a instituit un legatar universal, se citează, în lipsă de moștenitori rezervatari, numai legatarul (art.106 alin.3 din Legea nr.36/1995).
Testamentul privilegiat
Denumirea de testament “privilegiat” are în vedere faptul că, din cauza condiţiilor excepţionale în care testatorul se află, nu ar fi în măsură să întocmească un testament autentic şi legea permite întocmirea acestui testament, scutind de îndeplinirea formalităţilor specifice testamentului autentic. Este o derogare justificată de caracterul excepţional al situaţiilor în care autorul succesiunii îşi face testamentul şi de faptul că nu are acces la serviciile unui notar sau ale personalului misiunii diplomatice. Nimic nu îl împiedică însă pe testator (dacă ştie şi poate să scrie) să întocmească un testament olograf.
Aşadar, testamentul privilegiat nu este niciun testament olograf (nu este scris, semnat, datat de mâna testatorului) şi nu este niciun testament autentic (nu este autentificat de un notar sau de personalul unei misiuni diplomatice). Testamentul privilegiat este însă întocmit în faţa reprezentantului unor autorităţi. Din acest motiv, se afirmă că testamentul “privilegiat” este un “testament autentic simplificat”.
1) Epidemii, catastrofe, războaie ori alte asemenea evenimente – testatorul poate să facă un testament privilegiat în faţa unui funcţionar competent al autorităţii civile locale (prefect, primar, secretar, director), în prezenţa obligatorie a 2 martori (art.1047 alin.1 lit.a Cod civil);
2) În timpul unei călătorii pe apă (maritime sau fluviale, la bordul vasului) sau în aer (la bordul unei aeronoave) – testatorul poate să facă un testament privilegiat în faţa comandantului vasului sau a celui care îl înlocuieşte, respectiv în faţa comandantului aeronavei, în prezenţa obligatorie a 2 martori (art.1047 alin.1 lit.b Cod civil);
3) În timpul cât prestează servicii în cadrul forţelor armate ale României (indiferent că este sau nu militar şi indiferent că este pe timp de pace sau în alte împrejurări) – testatorul poate să facă un testament privilegiat în faţa comandantului unităţii militare ori a celui care îl înlocuieşte, în prezenţa obligatorie a 2 martori (art.1047 alin.1 lit.c Cod civil), numai dacă nu se poate adresa unui notar public. Este cunoscut şi sub denumirea de “testamentul militarilor”.
4) În timpul cât testatorul este internat într-o instituţie sanitară (de stat sau privată) – testatorul poate să facă un testament privilegiat în faţa directorului, a medicului şef al instituţiei ori al serviciului, ori, în lipsa acestora, în faţa medicului de gardă, în prezenţa obligatorie a 2 martori (art.1047 alin.1 lit.d Cod civil), numai dacă notarul public nu are acces în instituţia sanitară.
În toate cazurile, prezenţa a 2 martori este obligatorie. Testamentul privilegiat se semnează de testator (dacă poate semna), de agentul instrumentator şi de 2 martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu pot semna, agentul instrumentator face menţiune cu privire la cauza care i-a împiedicat să semneze testamentul (art.1047 alin.3 Cod civil).
Dacă testatorul nu a decedat în acest interval (ci, ulterior), testamentul nu-şi mai produce efectele – în limbaj juridic, se afirmă că devine “caduc” (art.1048 alin.1 Cod civil).
Această dispoziţie constituie o protecţie acordată testatorului. De regulă, întocmirea unui testament în astfel de situaţii excepţionale, în faţa iminentă a morţii, poate determina testatorul să ia decizii de ultimă voinţă, pe care, dacă ar supravieţui, nu le-ar mai dori (fie că au fost pripite, fie că au fost puternic influenţate de starea în care se afla). Evident că ar putea ulterior să le revoce, dar legea a preferat să limiteze efectele testamentului privilegiat, prezumând faptul că dacă testatorul nu decedează în condiţiile speciale în care a fost determinat să facă testamentul – şi care l-au influenţat – atunci testamentul nu produce efecte.
Astfel, dacă testatorul a făcut testamentul privilegiat în astfel de situaţii şi nu decedează în împrejurările excepţionale în care l-a făcut, testamentul său devine caduc – în virtutea legii – şi el are posibilitatea, dacă doreşte, fie să-l refacă, fie să facă alte dispoziţii testamentare.
Testamentul sumelor de bani şi a valorilor păstrate în depozit
Acest testament – cunoscut, în practică, ca o clauză testamentară conţinută într-un contract – se întâlneşte în cuprinsul contractelor de depozit care au ca obiect sume de bani sau alte valori, încheiate cu instituţii specializate, unde titularul depozitului stipulează o clauză testamentară, prin care dispune ca, la decesul său, suma de bani sau valoarea păstrată în depozit, să fie eliberată unei anumite persoane (art.1049 alin.1 Cod civil).
Această dispoziţie testamentară conţine un legat (cu titlu particular), adică o gratuitate, o liberalitate (pentru cauză de moarte) făcută de deponent beneficiarului clauzei (legatarul).
La momentul încheierii contractului care conţine această clauză testamentară, instituţia bancară este obligată să înscrie menţiunea în Registrul electronic naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL).
Fiind un legat, după decesul deponentului, beneficiarul legatului va trebui să prezinte instituţiei specializate certificatul de legatar eliberat de notarul public sau, după caz, hotărârea judecătorească, care îi atestă drepturile, pentru a i se elibera sumele de bani sau valorile depuse (art.1049 alin.2 Cod civil). Această dispoziţie are ca scop să asigure, în principal, moştenitorii rezervatari, de faptul că liberalitatea făcută de testator nu le încalcă drepturile succesorale. Astfel, cu ocazia dezbaterii procedurii succesorale notariale, existenţa acestui legat va fi confirmată prin verificarea făcută de notarul public la Registrul electronic naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL) şi, dacă defunctul are moştenitori rezervatari şi aceştia solicită aceasta, se va verifica dacă nu le sunt încălcate drepturile succesorale (art.1091-1092 Cod civil).
Pot să fac împreună cu soţia un testament reciproc?
Da. Numai prin testamente separate.
Legea interzice ca două persoane – indiferent că sunt sau nu căsătorite – să se gratifice reciproc prin legate cuprinse în acelaşi testament (art.1036 Cod civil). Dacă două persoane vor să se instituie reciproc legatari o pot face prin legate cuprinse în testamente separate (unul în favoarea celuilalt).
De asemenea, două persoane nu pot face un testament împreună care să conţină un legat în favoarea unei a treia persoane (art.1036 Cod civil). Două persoane care vor să gratifice prin legat cuprins în testament o a treia persoană, trebuie să întocmească două testamente separate (fiecare testator în favoarea acelei persoane).
Pot să institui prin testament un executor testamentar?
Da.
Executorul testamentar este persoana de încredere pe care testatorul o desemnează pentru a veghea la respectarea dispoziţiilor sale testamentare.
Testatorul are posibilitatea de a numi prin testament unul sau chiar mai mulţi “executori testamentari” (art.1077 alin.1 Cod civil).
Numirea unui executor testamentar este facultativă (este o decizie de oportunitate). Dacă testatorul nu desemnează un executor testamentar, atunci dispoziţiile testamentare vor fi aduse la îndeplinire de către moştenitorii universali (legali sau legatari universali). Poate fi executor testamentar orice persoană majoră (chiar un moştenitor legal, legatar sau un terţ, notar, avocat, etc.).
Se înţelege că misiunea executorului testamentar nu poate începe decât după decesul testatorului.
Executorul testamentar trebuie să accepte însuşi misiunea ce i-a fost încredinţată, prin declaraţie autentică. El poate refuza execuţiunii testamentare.
Puterile executorului testamentar sunt enumerate limitativ de Codul civil (art.1080 Cod civil). El:
a) va cere punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane care beneficiază de consiliere judiciară ori tutelă specială sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;
c) va cere instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa va putea încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari;
d) va depune diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie, pentru a apăra validitatea sa;
e) va plăti datoriile moştenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei;
f) va încasa creanţele moştenirii.
Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea bunurilor moştenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost aprobat de toţi moştenitorii.
Executorul testamentar are aceleaşi puteri indiferent că a fost numit printr-un testament olograf sau printr-un testament autentic.
Misiunea principală a executorului testamentar este de a supraveghea executarea legatelor de către persoanele debitoare ale acestora.
Executarea legatelor mobiliare având ca obiect sume de bani constituie un domeniu privilegiat al misiunii executorului din două puncte de vedere:
a) acesta are dreptul de a executa personal legatele având ca obiect sume de bani;
b) dacă sumele necesare pentru a executa aceste legate sunt insuficiente, el are posibilitatea de a vinde personal, cu încuviinţarea instanţei, activul mobiliar şi imobiliar, după următoarele distincţii: i) poate vinde bunurile mobile, indiferent dacă există sau nu moştenitori rezervatari; ii) dacă nu există moştenitori rezervatari, atunci poate vinde inclusiv bunurile imobile, cu încuviinţarea instanţei.
Apoi, intră în misiunea legală a executorului testamentar supravegherea executării sarcinilor pe care testatorul le-a impus legatarilor instituiţi, indiferent de beneficiarul sarcinii.
Atunci când nu există moştenitori rezervatari, testatorul are dreptul de a transforma o succesiune imobiliară într-o succesiune mobiliară (prin vânzarea bunurilor imobile şi distribuirea preţului obţinut unor moştenitori legali sau legatari), însărcinând cu această misiune pe executorul testamentar.
Executorul testamentar este de drept administrator al patrimoniului succesoral pe o perioadă de maxim 2 ani de la data decesului autorului succesiunii (art.1079 Cod civil). Testatorul îi poate restrânge dreptul de administrare şi îi poate limita misiunea la o durată mai mică. Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an.
Executorul testamentar trebuie să execute personal misiunea sa şi nu poate transmite puterile sale (art.1081 alin.1 Cod civil).
Pot să fac un testament care să cuprindă legate dacă am moştenitori rezervatari?
Da.
Beneficiari ai legatelor pot să fie persoane străine de moştenire sau chiar anumiţi moştenitori legali.
În toate cazurile, după decesul testatorului, dacă acesta are moştenitori legali rezervatari şi dacă aceştia solicită expres, notarul public va proceda la verificarea faptului că legatele făcute de testator respectă sau nu drepturile legale ale moştenitorilor rezervatari (rezerva succesorală care li se cuvine imperativ). Dacă, în urma calculelor şi verificărilor efectuate se constată că anumite legate au depăşit partea din succesiune de care putea dispune liber defunctul (denumită cotitate disponibilă), acestea vor fi reduse corespunzător parţial sau chiar total, după caz. Moştenitorilor rezervatari nu li se cuvin anumite bunuri succesorale, ci o anumită valoare din averea succesorală (rezerva succesorală), în temeiul căreia pot pretinde reducţiunea acelor liberalităţi (donaţii sau legate) care au depăşit-o.
Pentru detalii consultaţi Secţiunea Ce se întâmplă dacă testatorul are moştenitori legali rezervatari?
Când şi cum pot să revoc un testament?
Testamentul este un act de ultimă voinţă care poate fi revocat oricând de către testator, total sau parţial.
Revocarea unui testament nu trebuie niciodată motivată. Nu contează care au fost motivele care au determinat testatorul să revoce testamentul.
Revocarea poate fi expresă sau tacită.
a) Revocarea expresă
Un testament poate fi revocat expres de testator fie printr-o declaraţie autentică notarială, fie prin testament ulterior (art.1051 alin.1 Cod civil). Testamentul ulterior poate să aibă o formă diferită faţă de testamentul pe care îl revocă (de exemplu, un testament autentic poate fi revocat printr-un testament olograf şi invers).
Revocarea făcută prin declaraţie autentică notarială sau prin testament autentic prezintă avantajul faptului că este înscrisă, de îndată, de notarul public sau misiunea diplomatică în Registrul electronic naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL). Astfel, la momentul dezbaterii procedurii succesorale, notarul public va lua cunoştinţă de faptul revocării testamentului, interogând registrul naţional notarial.
b) Revocarea tacită
Revocarea tacită este indirectă, rezultă clar din anumite fapte sau acte făcute de testator sau cunoscute de el.
Testamentul olograf poate fi revocat total prin distrugerea sa de către testator sau parţial, prin ştergerea unei dispoziţii de către testator, semnată de acesta (art.1052 alin.1 Cod civil). Dacă testamentul olograf a fost distrus (rupt, şters) de altă persoană, iar acest fapt a fost cunoscut de testator, care, deşi a avut posibilitatea, nu l-a refăcut, atunci revocarea testamentului este valabilă (art.1052 alin.2 Cod civil).
Un testament autentic nu poate fi niciodată revocat prin distrugerea (ruperea) sa de către testator sau de altă persoană, deoarece exemplarul original al acestuia se află în arhiva notarului. Acesta constituie unul dintre avantajele considerabile ale testamentului autentic faţă de testamentul olograf. Testamentul autentic poate fi revocat expres – prin declaraţie notarială sau prin alt testament - ori tacit – prin întocmirea unui alt testament, care să conţină dispoziţii contrare (incompatibile).
Un testament nou nu reprezintă (automat) o revocare tacită a testamentului vechi decât dacă conţine dispoziţii contrare sau incompatibile cu cele cuprinse în testamentul anterior (art.1052 alin.3 Cod civil).
Pot să gratific prin testament un copil şi un nepot, care să beneficieze de acelaşi legat succesiv?
Da.
Este vorba de două legate succesive (graduale), care produc efecte unul după altul.
Testatorul instituie un legatar (primul legatar, denumit şi „instituit”) şi îi impune obligaţia ca,la decesul său, să transmită obiectul legatului unui al doilea legatar (denumit “substituit”).
Primul legatar nu are voie să înstrăineze bunurile obiect ale legatului şi trebuie să se asigure că acestea vor fi transmise la decesul său celui de-al doilea legatar (art.993-1000 Cod civil).
Această obligaţie constituie o sarcină.
Astfel, prin acest mecanism, testatorul a gratificat două persoane, “în cascadă”. Primul legatar trebuie să existe întotdeauna la decesul testatorului. Dacă acesta nu există (de exemplu, este predecedat sau nu este născut) întreaga construcţie juridică este caducă (nu produce efecte). În schimb, această construcţie juridică (are avantajul că) permite ca testatorul să gratifice un al doilea legatar (de regulă, un nepot) care poate să nu existe (să nu fie născut încă) la data când decedează testatorul, dar trebuie să existe la data decesului primului legatar atunci când i se transmite obiectul legatului.
Particularitatea acestei construcţii juridice constă în aceea că testatorul “scoate” (“extrage”) din succesiunea primului legatar bunurile primite de la testator. Aceste bunuri nu se vor transmite la decesul primului legatar la moştenitorii săi (cum ar fi normal, potrivit regulilor succesiunii legale), ci vor reveni celui de-al doilea legatar. Practic, testatorul a dispus de acelaşi bun, de două ori.
Această construcţie juridică, denumită “substituţie fideicomisară”, poate fi folosită de o persoană, în acelaşi mod, şi prin donaţie.
III. Sunt mostenitor legal si urmeaza sa dobandesc o mostenire
Cum ştiu dacă am sau nu calitatea de a moşteni o persoană decedată?
Rudele defunctului – adică, persoanele care sunt îndreptăţite să moştenească – sunt grupate de Codul civil în patru clase de moştenitori. Pentru detalii, consultaţi secţiunea Cine sunt moştenitorii mei legali?
Rudele defunctului sunt chemate să-l moştenească într-o anumită ordine şi după anumite reguli. Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Cum vin la moştenire moştenitorii mei legali?
Soţul supravieţuitor vine întotdeauna la moştenirea soţului decedat, împreună cu oricare dintre cele patru clase de moştenitori. Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Cum moşteneşte soţul supravieţuitor?
Cum ştiu ce cotă succesorală îmi revine?
Cotele succesorale care se cuvin soţului supravieţuitor şi moştenitorilor legali sunt stabilite imperativ de Codul civil. Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Cum împart moştenirea moştenitorii mei legali?
Cotele succesorale ale moştenitorilor vor fi menţionate de notarul public în certificatul de moştenitor.
Cum pot accepta sau renunţa la o succesiune care mi se cuvine?
Nu orice rudă care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni nu este automat moştenitor. În sistemul de drept românesc nu există moştenitori obligatorii. Persoana îndreptăţită să primească o moştenire trebuie să facă o alegere: dacă vrea sau nu să devină moştenitor.
Opţiunea succesorală presupune, deci, două variante: a accepta o moştenire sau a renunţa la o moştenire.
O rudă care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni şi care doreşte să fie moştenitor trebuie să accepte moştenirea.
O rudă care îndeplineşte condiţiile pentru a putea moşteni, dar care nu doreşte să fie moştenitor are posibilitatea de a renunţa la moştenirea care i se cuvine.
Acceptarea moştenirii
Există două modalităţi prin care un succesibil poate accepta o moştenire care i se cuvine: tacit sau expres (art.1108 Cod civil).
Acceptarea tacită este, de departe, cea mai întâlnită formă, în practică, de însuşire a calităţii de moştenitor. Nepresupunând, în general, formalităţi sau înscrisuri speciale pare a fi la îndemâna oricărui succesibil. Lipsa formalismului (adică, a acceptării exprese) ridică însă dificultăţi în materia dovedirii îndeplinirii actelor de acceptare tacită, mai ales în cadrul litigiilor succesorale, unde, de regulă, moştenitorii îşi contestă reciproc calitatea de moştenitor, invocând tocmai neînsuşirea acestei calităţi într-un mod neechivoc.
Legea enumeră:
i) ce acte juridice atrag, în mod clar, acceptarea tacită a succesiunii (art.1110 alin.1 Cod civil);
În această categorie intră acele acte juridice cu privire la care nu există niciun dubiu. Săvârşirea acestora de către un succesibil arată intenţia clară, neechivocă a acestuia de a accepta succesiunea. Cu alte cuvinte, sunt cele mai clare şi evidente acte prin care succesibilul a arătat că vrea să devină moştenitor.
Este vorba despre actele de dispoziţie juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moştenirii (art.1110 alin.1 Cod civil). Nu este vorba despre acte care au ca obiect bunuri individual determinate, ci despre acte care au ca obiect succesiunea, în ansamblul ei, ca universalitate juridică. Intenţia deosebit de clară a succesibilului, de a dispune de drepturile sale succesorale chemat să le moştenească, face ca intenţia sa de a accepta moştenire să fie clară şi neechivocă. Nu există nimic îndoielnic în comportamentul succesibilului, care, dacă nu şi-ar însuşi calitatea de moştenitor, nici nu ar putea să dispună de drepturile moştenite.
ii) ce categorie de acte pot avea valoare de acceptare tacită (art.1110 alin.2 Cod civil)
În a doua categorie, intră acte care pot să aibă de acceptare tacită a succesiunii. Aceasta depinde tocmai de analiza intenţiei succesibilului. Aşadar, nu întotdeauna îndeplinirea unora dintre aceste acte de către succesibil poate fi interpretată drept o acceptare a moştenirii, ci numai în anumite condiţii.
Este vorba despre actele de dispoziţie, administrare definitivă ori folosinţă a unuri bunuri din moştenire (art.1110 alin.2 Cod civil). Aceste acte nu valorează acceptarea tacită, indirectă, a succesiunii, decât dacă, în concret, rezultă intenţia succesibilului în sensul de a-şi însuşi calitatea de moştenitor. Aşadar, săvârşirea acestor acte poate să nu fie neapărat făcută cu intenţia de a accepta succesiunea. Tocmai acest caracter ambiguu, echivoc, le face dificil de calificat din punct de vedere juridic. Legea nu le enumeră individual, ci numai le încadrează în nişte categorii.
Doctrina şi jurisprudenţa au identificat însă, de-a lungul timpului, astfel de acte şi condiţiile sau contextul în care ele pot să reprezinte acceptarea unei moşteniri.
În această categorie pot fi incluse:
- actele de dispoziţie juridică (vânzare a unui bun mobil, donaţie, schimb, o promisiune de vânzare, o promisiune de partaj) având ca obiect un bun sau mai multe bunuri din moştenire.
- o acţiune judecătorească introdusă de un succesibil având ca obiect succesiunea (o acţiune de partaj, o cerere de raport sau reducţiune, cererea de anulare a unui testament, acţiunea în revendicare a unui bun succesoral, acţiunea în declararea nedemnităţii judiciare). Dar, şi participarea la un proces în calitate de pârât poate valora acceptarea moştenirii; - faptul mutării definitive a succesibilului în casa defunctului;
- demolarea unor construcţii ale defunctului sau efectuarea unor lucrări de construcţii pe terenul defunctului;
- luarea în posesie (ca urmare a unui partaj verbal sau a unei promisiuni de partaj) a unor bunuri succesorale de o valoare mai însemnată.
- încasarea de către un succesibil a unor creanţe de la debitorii defunctului;
- efectuarea de cheltuieli utile sau care măresc valoarea bunurilor succesorale;
- locaţiunea (închirierea, arendarea) bunurilor succesorale sau încheierea unui contract de comodat;
- plata unor datorii mai însemnate ale defunctului;
- plata impozitelor către bugetul local privind bunurile mobile sau imobile care au aparţinut defunctului.
iii) ce categorie de acte nu valorează decât excepţional acceptarea tacită a succesiunii (art.1110 alin.3-4 Cod civil). A treia categorie cuprinde acte care, doar excepţional, ar putea valorea acceptarea moştenirii. Este vorba despre acte de conservare, supraveghere şi de administrare provizorie (art.1110 alin.3 Cod civil).
Despre aceste acte se spune că “nu atacă fondul moştenirii”, privesc chestiuni urgente, plata unor datorii ale defunctului de o valoare mică, intabularea unui imobil succesoral pe numele defunctului, perceperea unor venituri curente, efectuarea unei cereri de inventariere şi de punere sub sigiliu a bunurilor succesorale
Prin acceptarea expresă, succesibilul îşi însuşeşte, în termenul de opţiune succesorală (1 an), expres calitatea de moştenitor legal printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată (art.1108 alin.2 C.civ.). Înscrisul sub semnătură privată trebuie însă să aibă dată certă pentru a putea apoi să fie opus comoştenitorilor sau altor persoane.
Succesibilul optează, adesea, să devină moştenitor prin declaraţie autentică.
Declaraţia de acceptare a unei succesiuni se poate face în faţa oricărui notar public din România, precum şi în faţa misiunilor diplomatice ale României din străinătate sau a unui notar străin dintr-o ţară, unde există notariat de tip latin şi este reglementat actul autentic.
Declaraţia de acceptare a unei succesiuni poate fi dată atât în cadrul procedurii notariale de dezbatere a succesiunii, cât şi în afara acestei proceduri (urmând a fi valorificată atunci când se va deschide procedura succesorală notarială).
Notarul public din România sau personalul misiunilor diplomatice care autentifică o declaraţie de acceptare a unei moşteniri o va înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial de evidenţă a opţiunilor succesorale (RNNEOS). Astfel, atunci când procedura succesorală notarială se va deschide, notarul public care va instrumenta succesiunea defunctului, va afla despre opţiunea moştenitorului, prin consultarea RNNEOS.
Renunţarea la moştenire
Renunţarea la o moştenire este întotdeauna un act expres şi solemn.
Renunţarea la o moştenire se face numai prin declaraţie autentică, dată în termenul de opţiune succesorală, de 1 an de la data decesului autorului succesiunii.
Declaraţia de renunţare la moştenire poate fi dată în faţa oricărui notar public din România sau la misiunile diplomatice şi oficiile consulare ale României din străinătate (art.1120 alin.2 Cod civil) sau în faţa unui notar străin dintr-o ţară, unde există notariat de tip latin şi este reglementat actul autentic.
Declaraţia de renunţare care nu este făcută în formă autentică este nulă şi nu produce efecte.
Notarul public sau personalul misiunilor diplomatice care autentifică o declaraţie de renunţare la moştenire o va înscrie, de îndată, în Registrul naţional notarial de evidenţă a opţiunilor succesorale (RNNEOS), pentru informarea terţilor (art.1120 alin.3 Cod civil). Astfel, atunci când procedura succesorală notarială privind pe autorul succesiunii se va deschide, notarul public care va instrumenta succesiunea defunctului, va afla despre opţiunea succesibilului renunţător, prin consultarea RNNEOS.
Renunţarea la o moştenire poate avea efecte numai dacă succesibilul nu şi-a însuşit anterior calitatea de moştenitor. Un succesibil care a acceptat moştenirea (şi a devenit moştenitor), nu mai poate renunţa apoi la aceasta.
Ce se întâmplă atunci când accept o moştenire?
Moştenitorul legal care moşteneşte patrimoniul succesoral sau o cotă-parte din patrimoniul succesoral, moşteneşte o universalitate juridică. Această universalitate juridică este compusă din drepturile şi din obligaţiile pe care le avea defunctul la data decesului. Moştenitorul legal nu poate accepta unele bunuri succesorale şi renunţa la altele. O astfel de înţelegere între moştenitori implică acceptarea moştenirii şi apoi atribuirea bunurilor între moştenitori în cadrul unui partaj.
Prin acceptarea moştenitorii, succesibilul îşi însuşeşte definitiv şi irevocabil de moştenitor al defunctului. El nu mai poate reveni asupra faptului acceptării succesiunii şi nu mai poate, de exemplu, renunţa la succesiune. Dreptul său de moştenire este recunoscut (consolidat), retroactiv, încă de la data decesului defunctului (art.1114 alin.1 Cod civil).
Moştenitorul legal dobândeşte patrimoniul succesoral sau o cotă-parte din patrimoniul succesoral (dacă sunt mai mulţi moştenitori legali), compus din bunurile şi datoriile defunctului.
Ce se întâmplă atunci când renunţ la o moştenire?
Renunţarea la o moştenire priveşte o universalitate juridică. Renunţarea este un act indivizibil. Un succesibil nu poate renunţa la unele bunuri şi să accepte alte bunuri. Acesta renunţă întotdeauna la întreaga cotă succesorală care i s-ar cuveni. Nu are nicio importanţă dacă succesibilul renunţător cunoaşte sau nu cu exactitate componenţa masei succesorale, nici faptul că ulterior ar afla de existenţa unor bunuri succesorale de care nu avea cunoştinţă la momentul renunţării.
Succesibilul care a renunţat la o moştenire nu mai poate reveni asupra renunţării. În mod excepţional, pentru a preveni ca o succesiune să devină vacantă (adică, să nu existe niciun moştenitor legal sau testamentar), legea permite succesibilului renunţător să revină asupra renunţării (să o revoce), tot în termen de opţiune succesorală, de 1 an şi numai dacă niciun alt succesibil nu a acceptat înaintea sa moştenirea. Prin revocarea renunţării, succesibilul (fost renunţător) devine automat moştenitor (art.1123 Cod civil).
Cel care a renunţat la o moştenire nu beneficiază de niciun drept sau bun succesoral, dar, cum este firesc, nici nu suportă datoriile şi sarcinile moştenirii. În limbaj juridic, se mai spune că succesibilul renunţător este “străin de moştenire”.
Partea succesorală care i s-ar fi cuvenit succesibilului care a renunţat la moştenire se cuvine celorlalţi moştenitori (fie acelor moştenitori care ar fi venit alături de el la moştenire, fie acelor succesibili care ar fi fost înlăturaţi de la moştenire, dacă el ar fi acceptat-o), potrivit regulilor devoluţiunii succesorale. Aceştia profită, deci, de pe urma renunţării succesibilului. Dar, ceea ce moştenesc “în plus”, primesc direct de la defunct şi nu de la cel care a renunţat. Aceasta este renunţarea, denumită în limbaj juridic, “pur abdicativă”.
Cum pot să avantajez un frate şi să renunţ la moştenire în favoarea acestuia?
Renunţarea la o moştenire este întotdeauna “pur abdicativă”. Aceasta semnifică faptul că succesibilul care ar avea vocaţie concretă la o moştenire şi renunţă la aceasta, o abandonează (abdică) în favoarea comoştenitorilor, fără să primească nimic în schimb de la aceştia (o sumă de bani). Ca urmare a unei renunţări, toţi comoştenitori rămaşi vor avea cote succesorale mărite şi, este chiar posibil, ca la moştenire să vină succesibili care, în lipsa renunţării succesibilului, ar fi fost înlăturaţi.
Partea comoştenitorilor care creşte (în mod evident, pentru că averea defunctului se împarte la un număr mai mic de moştenitori), adică ceea le revine “în plus”, nu provine de la succesibilul renunţător - căci acesta nu le-a putut transmite nimic, căci nici nu a avut nimic, renunţând la moştenire – ci, direct de la defunct.
În practică, există însă şi o altă formă de renunţare, denumită, sugestiv, renunţare in favorem.
Aceasta este actul prin care un succesibil care renunţă la o moştenire intenţionează ca partea care i s-ar fi cuvenit lui să revină – urmare a renunţării sale - numai unui anumit comoştenitor. Adică, renunţând la moştenire, succesibilul renunţător intenţionează să transmită direct unui anumit comoştenitor “partea sa”. Această formă de renunţare este denumită renunţare in favorem, deoarece succesibilul nu renunţă, în realitate, la succesiune. Dimpotrivă. El acceptă moştenirea şi apoi partea sa o transmite unui alt comoştenitor.
Această renunţare, aşa-zis in favorem, poate să îmbrace forma unei donaţii (când succesibilul care “renunţă” nu primeşte nimic de la comoştenitorul căruia i-a transmis partea sa gratuit) sau al unei vânzări de drepturi succesorale (când succesibilul care “renunţă” primeşte de la comoştenitor contravaloarea în bani a părţii din succesiune pe care i-a transmis-o).
Mecanismul acestei renunţări in favorem constă, în realitate, în acceptarea moştenirii de către succesibil şi transmiterea părţii sale succesorale unui anumit moştenitor. În practica notarială, în astfel de situaţii, se întocmeşte un contract de donaţie sau, după caz, un contract de vânzare de drepturi succesorale (între moştenitorul care donează/vinde drepturile succesorale şi moştenitorul care acceptă/cumpără drepturile succesorale). Transmisiunea drepturilor succesorale nu poate avea ca obiect numai anumite bunuri succesorale individuale, ci întreaga moştenire sau parte din moştenire.
În ce termen pot accepta sau renunţa la o moştenire?
Fiecare rudă a defunctului (succesibil) care are vocaţie de a-l moşteni poate alege (opta) dacă vrea sau nu să devină moştenitor. Acesta este “dreptul de opţiune succesorală”. Acest drept se naşte (există) numai în (din) ziua decesului autorului succesiunii. Nu se poate accepta sau renunţa la o moştenire atât timp cât persoana despre a cărei moştenire este vorba nu a decedat încă.
Termenul de opţiune succesorală este perioada de timp – după decesul autorului succesiunii - în care rudele defunctului îndreptăţite să-l moştenească (succesibilii) pot alege (opta) dacă vor sau nu să devină moştenitori.
Termenul de opţiune succesorală este de 1 an (art.1103 alin.1 Cod civil). Termenul de opţiune succesorală de 1 an începe (curge) de la data decesului autorului succesiunii. Aşadar, timp de 1 an de la data decesului unei persoane, succesibilii au dreptul să accepte sau să renunţe la succesiune.
Există unele situaţii în care termen de 1 an nu începe de la data decesului autorului succesiunii, ci de la o dată ulterioară (art.1103 alin.2 Cod civil), astfel:
a) de la data naşterii celui chemat la moştenire, dacă naşterea s-a produs după deschiderea moştenirii;
De exemplu, dacă copilul defunctului sau legatarul desemnat de acesta s-a născut la 2 luni după decesul autorului succesiunii, dreptul de a opta succesoral începe (curge) de la data naşterii, pentru că anterior nici nu ar fi putut fi exercitat. Este vorba despre drepturile copilului conceput (care sunt, deci, recunoscute de la concepţie). Acesta trebuia să fie conceput la data decesului autorului succesiunii.
b) de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de declarare a morţii celui care lasă moştenirea, afară numai dacă succesibilul a cunoscut faptul morţii sau hotărârea de declarare a morţii la o dată anterioară, caz în care termenul curge de la această din urmă dată;
De exemplu, printr-o hotărâre judecătorească definitivă de declarare a morţii din data de 01.10.2022 s-a stabilit că autorul succesiunii a decedat la 01.05.2015. Hotărârea este înregistrată în registrul de stare civilă la data de 15.11.2022. Termenul de opţiune succesorală de 1 an nu începe, în acest caz, să curgă de la data decesului (ar fi şi prescris de la început), nici de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, ci de la data înregistrării morţii în registrul de stare civilă.
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moştenirii;
Este posibil ca un legatar să nu afle, chiar de la data decesului, că autorul succesiunii i-a lăsat un legat prin testament. Astfel, el nu cunoaşte că ar avea vocaţie de a accepta legatul. În ceea ce-l priveşte este firesc ca termenul de 1 an să înceapă nu de la data decesului, ci de la data când va afla că este beneficiarul unui legat.
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care se întemeiază vocaţia sa la moştenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moştenirii.
Termenul de 1 an este acordat de lege, pentru a opta succesoral, tuturor succesibililor defunctului, indiferent de clasa de moştenitori din care fac parte şi indiferent de gradul de rudenie cu defunctul, şi nu numai celor care ar avea, la prima vedere, vocaţie concretă de a moşteni. Este un termen unic, care este acordat, în acelaşi timp, tuturor succesibililor.
Ce se întâmplă dacă nu accept o moştenire în termenul de 1 an ?
Ca orice alt drept care trebuie exercitat într-un anumit termen, neexercitarea acestuia în termenul prevăzut de lege, atrage pierdere dreptului.
Aşadar, neexercitarea de către succesibilul îndreptăţit a dreptului de opţiune succesorală în termen de 1 an, în sensul neacceptării moştenirii (nici tacit, nici expres), are ca efect pierderea dreptului, cu consecinţa pierderii calităţii de moştenitor la care ar fi avut dreptul sau pe care ar fi putut-o dobândi prin acceptare.
Ce se întâmplă dacă un succesibil care ar fi avut dreptul să moştenească pe defunct decedează în termenul de opţiune succesorală fără să fi optat?
Se poate întâmpla ca succesibilul să existe la data decesului autorului succesiunii, dar să decedeze apoi, în termenul de opţiune succesorală (1 an), fără să fi exercitat această opţiune (nici nu a acceptat, nici nu a renunţat la moştenirea care i se cuvenea). De exemplu, părintele a decedat la data de 15.03.2023. Unul dintre fiii săi a decedat la 20.07.2023, fără să fi optat în vreun fel în ceea ce priveşte succesiunea tatălui. Dreptul fiului de a opta nu se pierde, ci se (re) transmite la proprii săi moştenitori. În această situaţie, moştenitorii succesibilului care a decedat înainte de a opta succesoral, vor exercita dreptul de opţiune separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opţiune privind moştenirea autorului său (adică, unii pot să renunţe, iar alţii pot să accepte moştenirea). În limbaj juridic, această situaţie este denumită “retransmiterea dreptului de opţiune succesorală” (art.1105 Cod civil).
Ce este certificatul de moştenitor?
Certificatul de moştenitor constată numărul şi calitatea moştenitorilor legali, bunurile moştenite de aceştia de la defunct şi dovedeşte dreptul de proprietate al moştenitorilor legali asupra bunurilor moştenite (art.1133 Cod civil, art.116 alin.3 din Legea nr.36/1995).
Certificatul de moştenitor cuprinde 3 părţi:
I. Informaţii despre defunct (data decesului, ultimul domiciliu)
Informaţii despre bunurile şi datoriile defunctului (cuprinse în capitolul intitulat MASA SUCCESORALĂ)
III. Informaţii despre moştenitorii defunctului, dar şi despre cei care au renunţat la moştenire sau sunt nedemni sau prezumaţi renunţători (cuprinse în capitolul intitulat MOŞTENITORI).
Cum se obţine certificatul de moştenitor?
Certificatul de moştenitor este eliberat numai de notarul public.
Pentru a elibera certificatul de moştenitor, notarul - împreună cu moştenitorii legali ai defunctului - trebuie să parcurgă o “procedură” notarială, necontencioasă, intitulată “procedura succesorală notarială” (art.103-134 din Legea nr.36/1995; art.233-266 din Regulamenul de aplicare a Legii nr.36/1995).
Este competent să dezbată procedura succesorală notarul public care are sediul biroului pe raza judecătoriei în care se află localitatea unde a avut ultimul domiciliu defunctul (astfel cum acesta este înscris în certificatul de deces).
În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul României, competenţa aparţine notarului public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe cel puţin un bun imobil.
În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri imobile pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat, cu condiţia ca în circumscripţia sa să existe bunuri mobile.
În cazul în care ultimul domiciliu al defunctului nu este în România, iar în patrimoniul succesoral nu se regăsesc bunuri pe teritoriul României, competent este notarul public cel dintâi sesizat. Regulile de mai sus se aplică în mod corespunzător şi în cazul persoanelor decedate al căror ultim domiciliu nu este cunoscut (art.103 alin.4-6 din Legea nr.36/1995).
Procedura succesorală notarială se poate deschide (începe, declanşa) la cererea oricărei persoane interesate (succesibili, executor testamentar, creditor succesoral), precum şi a secretarului consiliului local al localităţii în raza căreia se aflau bunurile defunctului la data deschiderii moştenirii (art.103 alin.1 din Legea nr.36/1995).
Cererea de deschidere a procedurii succesorale se face în scris. Cererea se poate depune personal sau prin mandatar, cu procură specială autentică.
În cererea de deschidere a procedurii succesorale vor fi menţionate datele de stare civilă ale defunctului, numele, prenumele şi domiciliul moştenitorilor prezumtivi, bunurile defunctului, cu menţionarea valorii acestora, precum şi a pasivului succesoral (art.104 alin.1 din Legea nr.36/1995).
Ca orice procedură, şi aceasta se desfăşoară în timp (în şedinţe succesive): mai întâi, se deschide procedura succesorală notarială printr-o cerere adresată unui notar public, apoi, notarul public îşi verifică competenţa şi înregistrează un dosar succesoral pe rolul biroului său notarial, se prezintă apoi rudele defunctului (succesibilii) voluntar sau în urma citării, care îşi arată (demonstrează) calitatea de moştenitor legal prin faptul acceptării tacite sau exprese a succesiunii, se administrează probe cu înscrisuri prezentate de moştenitori cu privire la dreptul de proprietate asupra bunurilor care au aparţinut defunctului, notarul public audiază martori care l-au cunoscut pe defunct, verifică registrele electronice notariale precum şi registrele de publicitate, se întocmesc inventare succesorale sau se iau măsuri de conservare a bunurilor succesorale, iar, la final, atunci când procedura succesorală notarială este completă, notarul public eliberează certificatul de moştenitor.
Notarul poate finaliza această procedură numai dacă are acordul (acceptul) tuturor moştenitorilor. În caz contrar, el va suspenda procedura succesorală şi va îndruma părţile să se adreseze instanţei (art.109 lit.b din Legea nr.36/1995). Este posibil ca numai un moştenitor să ceară singur deschiderea procedurii succesorale, dar niciodată nu este posibilă finalizarea acesteia fără acordul tuturor moştenitorilor.
Certificatul de moştenitor nu se eliberează numai unuia sau altuia dintre moştenitori, ci tuturor moştenitorilor, având acelaşi conţinut.
Trebuie să se prezinte toţi moştenitorii în acelaşi timp în cadrul procedurii succesorale notariale?
Nu.
Procedura succesorală notarială se desfăşoară pe parcursul unor şedinţe de dezbatere corespunzătoare unor termene acordate de notarul public în cauza succesorală.
Moştenitorii se pot prezenta, personal sau prin mandatar, la una dintre aceste şedinţe, iar declaraţiile lor vor fi consemnate de notar într-o încheiere de şedinţă. La fel, martorii care vor fi audiaţi de notar, se pot prezenta la diferite şedinţe de dezbatere.
Se poate obţine certificatul de moştenitor înainte de împlinirea termenului de 1 an de la decesul persoanei?
Da.
Procedura succesorală notarială poate fi finalizată chiar înainte de împlinirea termenului de 1 an de la decesul persoanei, dacă este neîndoielnic că nu mai sunt şi alte persoane îndreptăţite la succesiune (art.115 alin.1 din Legea nr.36/1995).
De ce acte am nevoie pentru a dezbate o succesiune?
Succesibilii vor prezenta, în primul rând, acte de stare civilă prin care dovedesc legătura de rudenie cu defunctul sau, după caz, calitatea de soţ supravieţuitor, care îi îndreptăţeşte să aibă calitatea de moştenitor. Este vorba despre certificate de naştere, certificate de căsătorie, după caz, prezentate notarului public în original.
Apoi, succesibilii vor prezenta notarului public, în original, înscrisuri care dovedesc drepturile defunctului asupra bunurilor mobile sau imobile care i-au aparţinut. Este vorba despre acte juridice prin care succesibilii dovedesc faptul dobândirii de către defunct a bunurilor care i-au aparţinut şi care se găseau în patrimoniul acestuia la data decesului (poate fi un contract de vânzare, un contract de donaţie, un contract de partaj, un contract de schimb, o hotărâre judecătorească, o autorizaţie de construire, un certificat de moştenitor, o carte de identitate a unui autoturism, un act constitutiv al unei societăţi, documentaţii cadastrale ş.a.).
În cazul sumelor de bani existente în conturi bancare sau a altor produse bancare ori titluri de stat deţinute de defunct, informaţii privind acestea se eliberează de instituţia bancară, respectiv de ANAF, numai notarului public care instrumentează procedura succesorală, în temeiul unei solicitări făcute de acesta.
De asemenea, se vor prezenta şi înscrisuri care dovedesc eventualele datorii pe care le avea defunctul la data decesului (calitatea sa de debitor), indiferent de natura creanţei.
În cadrul oricărei proceduri succesorale, notarul public este obligat să audieze doi martori, care l-au cunoscut bine pe defunct (art.108 alin.1 din Legea nr.36/1995). Martorii se vor prezenta personal în faţa notarului şi vor răspunde, sub jurământ, la întrebările acestuia în ceea ce priveşte numărul anumitor succesibili (rude) pe care i-a avut defunctul.
Certificate de atestare fiscală de la compartimentele autorităţilor locale pe raza cărora se află bunurile defunctului se vor obţine de notarul public (art.160 alin.2 C.pr.fisc.). În cazul în care există obligaţii fiscale restante şi alte creanţe bugetare, acestea vor constitui pasiv succesoral şi se vor înscrie în certificatul de motenitor. În termen de 30 de zile de la eliberarea certificatului de moştenitor în care au fost înscrise obligaţii fiscale restante sau alte creanţe bugetare, notarul public transmite prin mijloace electronice de comunicare organului fiscal central competent, precum și organului fiscal local în a cărui rază teritorială se află sediul biroului notarial o copie a acestuia.
Se poate dezbate o succesiune dacă defunctul avea datorii neachitate?
Da.
Orice datorie sau sarcină succesorală, inclusiv obligaţii fiscale restante sau alte creanţe bugetare, se vor menţiona în certificatul de moştenitor, la rubrica PASIV SUCCESORAL.
Cum se procedează cu locurile de înmormântare care au aparţinut defunctului?
De regulă, în cimitirele care aparţin autorităţilor publice, dreptul asupra locului de înmormântare este un drept de concesiune, a cărui durată poate varia.
Dreptul de concesiune asupra locului de înmormântare face parte din activul succesoral şi se declară de moştenitori, fiind menţionat în certificatul de moştenitor. De asemenea, în certificatul de moştenitor se menţionează şi monumentele funerare edificate (cavouri, borduri, cruci din piatră, etc).
În cât timp trebuie să dezbat procedura succesorală?
Legea nu impune un termen în care, după decesul unei persoane, rudele acesteia să întreprindă demersurile privind constatarea calităţii de moştenitori.
Acceptarea sau renunţarea la moştenire trebuie să se facă în termen de 1 an de la data decesului, independent de vreo procedură succesorală notarială. Astfel, orice succesibil îndreptăţit poate accepta sau renunţa la o moştenire care i se cuvine, chiar dacă nu există pe rol o procedură succesorală notarială declanşată. Atunci când procedura succesorală notarială se va declanşa, moştenitorii vor produce dovezile necesare pentru a li se constata calitatea de moştenitori.
În practică însă, moştenitorii sunt interesaţi să clarifice cât mai repede chestiunea succesorală şi drepturile care li se cuvin.
Ce se întâmplă dacă nu dezbat succesiunea?
Procedura succesorală notarială are drept scop să constate calitatea de moştenitor şi drepturile moştenitorilor asupra activului succesoral, precum şi obligaţiile acestora raportat la pasivul succesoral. Certificatul de moştenitor este singurul înscris care face această dovadă, pe cale voluntară.
Astfel, neparcurgerea procedurii succesorale notariale şi neobţinerea certificatului de moştenitor nu permite cunoaşterea moştenitorilor unei persoane decedate. Aceasta are consecinţe imediate cu privire la administrarea bunurilor succesorale de către cei care se consideră moştenitori. În lipsa certificatului de moştenitor, aceştia nu pot administra şi nici dispune de bunurile succesorale.
Ce trebuie să fac dacă am fost citat să mă prezint într-o procedură succesorală notarială?
De regulă, fiind o procedură voluntară, necontencioasă, succesibilii se prezintă din proprie iniţiativă în procedura succesorală notarială şi primesc termen în cunoştinţă.
Citarea succesibililor de către notarul public pentru a se prezenta în cadrul unei proceduri succesorale notariale, într-o anumită zi şi la o anumită oră, constituie un mod de lucru firesc în cauzele succesorale.
Succesibilii citaţi trebuie să colaboreze cu bună-credinţă cu notarul public, chiar şi atunci când între succesibili există neînţelegeri, care ar putea determina suspendarea procedurii succesorale notariale.
Ce trebuie să fac dacă nu mă înţeleg cu ceilalţi moştenitori?
Procedura succesorală notarială nu poate fi finalizată decât dacă toţi moştenitorii colaborează cu bună-credinţă şi dacă se prezintă, personal sau prin mandatar, în cadrul procedurii şi consimt cu privire la toate aspectele cauzei succesorale (numărul şi calitatea comoştenitorilor, componenţa masei succesorale).
Cum, în această etapă, nu se împart (partajează) bunurile moştenite, neînţelegerile dintre rudele defunctului se pot referi la contestarea calităţii de moştenitor. De exemplu, un moştenitor poate invoca faptul că un alt moştenitor nu a acceptat corespunzător succesiunea în termenul de 1 an, în scopul de a-l înlătura de la moştenire.
Alte neînţelegeri, referitoare, de exemplu, la modul în care prezumtivii moştenitori au administrat bunurile succesorale pe durata indiviziunii, la eventualele creanţe pe care moştenitorii le au unii faţă de alţii sau faţă de moştenire, sunt specifice partajului succesoral şi nu ar trebui să împiedice parcurgerea procedurii succesorale notariale.
De asemenea, în cazul în care defunctul a consimţit liberalităţi (donaţii sau legate), pot apărea neînţelegeri între moştenitorii legali rezervatari şi beneficiarii acestor liberalităţi în cadrul procedurilor prealabile reducţiunii liberalităţilor excesive, care necesită anumite calcule şi evaluări pe care urmează să le facă notarul public împreună cu persoanele implicate (determinare masă de calcul, evaluare masă succesorală, evaluare liberalităţi, imputare).
În orice caz, dacă există neînţelegeri dintre prezumtivii moştenitori, atunci cauza succesorală nu poate fi finalizată pe cale notarială, iar aceasta va fi suspendată de notarul public (art.109 lit.b din Legea nr.36/1995). Oricare dintre moştenitori poate declanşa atunci un litigiu judecătoresc care să tranşeze chestiunea succesorală.
Notarul public va insista întotdeauna pentru o soluţionare amiabilă a cauzei succesorale, pentru o colaborare între moştenitori şi, dacă este cazul, beneficiarii unor liberalităţi consimţite de defunct, pentru ca fiecare să-şi valorifice drepturile legale, atât din perspectiva efortului de degrevare a instanţelor judecătoreşti de zecile de mii de cauze succesorale litigioase existente în prezent, dar şi în considerarea faptului că litigiile succesorale aduc faţă în faţă, de regulă, membri ai aceleiaşi familii, care trebuie să găsească resursele necesare pentru a ajunge la un acord. De altfel, pe rolul birourilor notariale există zeci de mii de cauze succesorale care se soluţionează anual amiabil, prin acordul dintre moştenitori, chiar dacă uneori, între aceştia, există unele neînţelegeri. În general, anumite compromisuri (concesii) între moştenitori se fac în etapa imediat următoare eliberării certificatului de moştenitor, cea a partajului. Contractul de partaj nu se poate întocmi în aceeaşi zi cu eliberarea certificatului de moştenitor, din cauza formalităţilor de declarare fiscală la autorităţile locale pe raza cărora sunt situate bunurile moştenite, pe care trebuie să le îndeplinească moştenitorii după eliberarea certificatului de moştenitor şi care, în general, pot dura câteva zile lucrătoare. Astfel, dacă se impune şi moştenitorii solicită aceasta, notarul public poate încheia o promisiune de partaj, între momentul eliberării certificatului de moştenitor şi momentul încheierii contractului de partaj, care va consemna, irevocabil, înţelegerea dintre moştenitori în ceea ce priveşte împărţeala bunurilor şi care, în caz de neexecutare, va putea fi executată silit de comoştenitori.
Ce este certificatul de calitate de moştenitor?
Funcţia certificatului de calitate de moştenitor este de a atesta numărul, calitatea și întinderea drepturilor tuturor moștenitorilor legali (art.117 alin.1 din Legea nr.36/1995).
Certificatul de calitate de moştenitor nu conţine niciun fel de precizări cu privire la bunuri şi nici la datorii, ci numai cu privire la moştenitori.
Certificatul de calitate de moştenitor este util moştenitorilor în anumite demersuri judiciare sau administrative – pentru a-şi dovedi calitatea de urmaşi (moştenitori) ai defunctului - atunci când urmăresc să dovedească anumite drepturi pe care defunctul le avea.
Cum se obţine certificatul de calitate de moştenitor?
Procedura succesorală este identică atât în cazul obţinerii certificatului de moştenitor, cât şi în cazul obţinerii certificatului de calitate de moştenitor (art.117 alin.1 şi 2 din Legea nr.36/1995). Particularitatea acesteia – în cazul certificatului de calitate de moştenitor – se referă la faptul că nu se solicită şi nu se prezintă înscrisuri privind bunurile defunctului.
Moştenitorilor cărora li s-a eliberat un certificat de moştenitor li se poate elibera, la cerere, şi un certificat de calitate de moştenitor, dacă apreciază că le este necesar în anumite demersuri judiciare sau administrative (art.117 alin.3 din Legea nr.36/1995).
Cum pot folosi bunurile moştenite moştenitorii până la partaj?
Moştenitorii unei persoane decedate se află în stare de indiviziune încă de la data decesului persoanei pe care o moştenesc, chiar dacă nu au parcurs încă o procedură succesorală notarială. Drepturile acestora indivize (cotele succesorale) cu privire la bunurile succesorale vor fi menţionate în certificatul de moştenitor.
Atunci când un bun aparţine mai multor persoane împreună (în acelaşi timp), aceştia sunt coproprietari sau coindivizari. Dreptul de proprietate le aparţine în comun. Ei nu au părţi determinate din bun sau din bunuri, ci fiecare are un drept de proprietate fracţionat din întregul bun. Indiviziunea este, deci, dreptul de proprietate asupra unui bun deţinut de mai multe persoane împreună. Administrarea şi folosirea unui bun comun de către fiecare coproprietar cunoaşte reguli specifice.
Fiecare coproprietar are dreptul să facă singur acte de conservare privind drepturile şi bunurile comune, fără acordul celorlalţi coproprietari (art.640 Cod civil). Utilitatea actelor de conservare faţă de toţi coindivizarii face ca acordul unanim al acestora să fie inutil.
Măsurile de conservare sunt iniţiative necesare şi utile conservării bunurilor indivize, fie că este vorba de acte materiale (de exemplu, reparaţii), fie că este vorba de acte juridice (de exemplu, încheierea unui contract de asigurare pentru incendiu, cutremur, punerea în întârziere a unui debitor) sau de acţiuni judecătoreşti.
Măsura de conservare trebuie să fie în interesul indiviziunii şi să presupună costuri rezonabile. Măsurile de conservare au un rol preventiv. Ele previn, în general, deteriorarea, distrugerea, pierderea unui drept din cauza unei stări de pasivitate. Ele sunt măsuri necesare, nu opţionale.
De asemenea, fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală (reclamant sau pârât), în orice acţiune privind coproprietatea, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare. Numai hotărârile judecătoreşti pronunţate în profitul coproprietăţii profită tuturor coproprietarilor, iar cele potrivnice nu le sunt opozabile (art.643 alin.1 şi 2 Cod civil).
Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun, cu obligaţia de a nu-i schimba destinaţia şi fără a aduce atingere drepturilor celorlalţi coproprietari (art.636 alin.1 Cod civil).
Până la partaj, moştenitorii se pot înţelege ca fiecare dintre ei să folosească singur un bun comun, potrivit interesului său. Dacă i se dă dreptul – cu acordul celorlalţi moştenitori – să folosească exclusiv un bun, să-i perceapă veniturile, atunci tot el ar şi obligaţia de a suporta cheltuielile de conservare a acestuia.
În orice caz, faptul că un coproprietar foloseşte exclusiv un bun pe durata indiviziunii (cu acordul celorlalţi coproprietari), nu-l îndreptăţeşte şi nu constituie un motiv pentru ca respectivul bun să-i fie atribuit, în exclusivitate, cu ocazia partajului care va interveni la un moment dat.
Moştenitorul (coproprietarul) care foloseşte exclusiv (singur) un bun moştenit fără a avea acordul celorlalţi comoştenitori poate fi obligat la despăgubiri către aceştia (art.636 alin.2 Cod civil).
Dacă bunul este utilizat în interesul indiviziunii, de toţi coproprietarii, atunci aceştia vor împărţi beneficiile şi vor suporta sarcinile coproprietăţii, proporţional cu cota lor parte din drept (art.635 Cod civil).
Actele de administrare privire la un bun comun (de exemplu, un contract de închiriere sau un contract de arendare pe o durată mai mică de 3 ani) pot fi făcute numai cu acordul coproprietarilor care deţin majoritatea cotelor-părţi (art.641 alin.1 Cod civil). În practică, contractantul pretinde adesea de la moştenitori prezentarea unui certificat de moştenitor din care să rezulte drepturile acestora asupra bunurilor succesorale şi pentru a verifica condiţia majorităţii cotelor-părţi.
Actele de dispoziţie având ca obiect un bun comun mobil sau imobil (de exemplu, un contract de vânzare, un contract de donaţie) ori un contract de locaţiune sau de arendare pe o durată mai mare de 3 ani sau un contract de comodat, nu pot fi făcute decât de toţi coproprietarii, cu unanimitate (art.641 alin.4 Cod civil).
Ce drepturi are un moştenitor asupra cotei sale succesorale?
Trebuie făcută distincţie între dreptul fiecărui moştenitor cu privire la cota sa parte din bunurile succesorale (art.634 alin.1 Cod civil) şi dreptul fiecărui moştenitor asupra bunului comun în întregul lui (art.636-art.642 Cod civil) despre care am vorbit în secţiunea anterioară.
În primul caz, fiecare moştenitor este liber să dispună de cota sa parte dintr-un bun moştenit cum doreşte (să o vândă, să o doneze, să constituie ipotecă asupra acesteia) şi în favoarea oricărei persoane (fie că este un comoştenitor, fie că este o persoană străină de indiviziune), fără să aibă nevoie de vreun acord din partea comoştenitorilor (art.634 alin.1 Cod civil).
Ce este partajul?
Există un principiu imperativ care statuează că niciun coproprietar nu poate fi obligat să rămână în starea de indiviziune. Astfel, orice coproprietar are dreptul să ceară oricând celorlalţi coproprietari să iasă din indiviziune.
Cea mai cunoscută sursă a indiviziunii este chiar moştenirea, adică transmiterea bunurilor succesorale mai multor moştenitori, care devin coproprietari.
Ieşirea din indiviziune are loc prin încheierea unui contract de partaj de către toţi coproprietarii (moştenitorii). Este nul absolut contractul de partaj încheiat fără participarea unuia dintre coproprietari. Partajul mai este denumit “împărţeală”, pentru că în cadrul acestui contract, moştenitorii împart între ei bunurile succesorale. Coproprietarul sau coproprietarii care doresc să iasă din indiviziune vor primi bunuri corespunzător valorii drepturilor indivize pe care le au. Partajanţii vor avea un drept de proprietate exclusiv asupra bunurilor care le vor fi atribuite. Atribuirea bunurilor se face prin bună înţelegere, între moştenitori. Bunurile defunctului, care, până atunci, se aflau în proprietatea comună a moştenitorilor, le vor reveni acestora, în proprietate exclusivă, potrivit înţelegerii acestora (se vor împărţi între ei).
Dacă coproprietarii nu se înţeleg cu privire la atribuirea bunurilor, atunci ieşirea din indiviziune nu poate avea loc decât pe cale judecătorească, printr-o sentinţă care va stabili bunurile care se atribuie fiecărui coproprietar.
Este obligatoriu partajul?
Nu.
Partajul nu este o operaţiune obligatorie. Există moştenitori care rămân voluntar în stare de indiviziune perioade lungi de timp. Aceştia administrează bunurile indivize împreună şi le înstrăinează împreună, împărţind, dacă este cazul (un act cu titlu oneros), sumele încasate.
O indiviziune prelungită voluntar necesită însă respectarea de către moştenitori, cu bună-credinţă, a unor reguli de administrare şi întocmirea unei contabilităţi a indiviziunii, pentru a se evita neînţelegerile de mai târziu (de exemplu, dacă un moştenitor suportă anumite cheltuieli de conservare a unor bunuri comune, are dreptul la rambursarea acestora sau dacă un moştenitor foloseşte singur un bun comun datorează o indemnizaţie celorlalţi moştenitori, care ar trebui determinată de la început, dacă aceştia nu au convenit contrariul).
Ce acte am nevoie pentru a partaja bunurile moştenite?
În primul rând, moştenitorii trebuie să dovedească calitatea de coproprietari ai bunurilor moştenite prin prezentarea certificatului de moştenitor prin care li se constată drepturile succesorale.
Apoi, dacă prin partaj, se dezlipesc bunuri, este nevoie să întocmească şi să se avizeze la BCPI, în prealabil, documentaţii cadastrale de dezlipire.
La întocmirea contractului de partaj, fiecare moştenitor trebuie să prezinte un certificat de atestare fiscală (cu valabilitatea de 30 zile) cu privire la bunurile pe care le partajează, eliberat de autoritatea locală pe raza căreia se află bunurile, în care să nu fie înscrise datorii.
IV. Sunt beneficiarul unui legat cuprins in testament
Cum aflu dacă un testator mi-a lăsat un legat cuprins într-un testament autentic?
O persoană căreia testatorul i-a comunicat în timpul vieţii că i-ar fi lăsat un legat printr-un testament autentic şi care nu se află în posesia testamentului, poate afla informaţii despre presupusul legat care i-ar fi fost făcut numai după decesul testatorului, în cadrul unei proceduri succesorale notariale sau judecătoreşti, prin interogarea de către un notar public a Registrului naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL). În RNNEL sunt înscrise toate testamentele autentice întocmite după data de 01.01.2007.
Cum ştiu dacă legatul cuprins în testament a fost sau nu revocat?
În Registrul naţional notarial de evidenţă a liberalităţilor (RNNEL) se înscriu toate testamentele autentice făcute de o persoană, care pot cuprinde inclusiv dispoziţii de revocare expresă sau tacită a unui testament anterior. Acestea vor fi devoalate prin interogarea de către un notar public a bazei de date create de RNNEL.
Ce trebuie să fac dacă sunt beneficiarul unui legat cuprins în testament?
În primul rând, legatarul trebuie să declare dacă doreşte sau nu să beneficieze de legat. Adică, trebuie să opteze: să accepte sau să renunţe la legat. Termenul de opţiune succesorală este de 1 (un) an de la data decesului testatorului sau de la data la care legatarul a aflat de existenţa legatului (după decesul testatorului). Opţiunea succesorală urmează aceleaşi reguli atât în cazul moştenirii legale, cât şi în cazul moştenirii testamente. Pentru informaţii despre acceptarea succesiunii, a se consulta Secţiunea Cum pot accepta sau renunţa la o succesiune care mi se cuvine?
Apoi, legatarul – beneficiarul unui legat cuprins într-un testament - sau persoana care are indicii că ar fi beneficiarul unui legat cuprins într-un testament – trebuie să deschidă procedura succesorală notarială, în vederea obţinerii certificatului de legatar şi, după caz, a predării legatului (cu titlu particular). În procedura succesorală notarială se va verifica validitatea testamentului şi faptul nerevocării acestuia de către testator. De asemenea, în funcţie de felul testamentului – olograf sau autentic - vor fi citaţi anumiţi moştenitori legali ai testatorului, dacă aceştia există.
Certificatul de legatar este înscrisul care dovedeşte dreptul de proprietate al legatarului asupra bunului/bunurilor sau averii căreia i-a fost lăsată.
Ce se întâmplă dacă testatorul are moştenitori legali rezervatari?
Dacă testatorul are moştenitori legali rezervatari (soţ supravieţuitor, descendenţi sau părinţi, după caz), iar aceştia solicită să le fie calculate drepturile succesorale care li se cuvin (rezerva succesorală), atunci notarul public va proceda la stabilirea masei de calcul, a valorii acesteia, a valorii cotităţii disponibile şi a rezervei succesorale, a valorii legatului/legatelor, în final stabilind dacă şi în ce proporţie legatul/legatele încalcă sau nu drepturile moştenitorilor rezervatari. Dacă se constată că legatul/legatele încalcă drepturile moştenitorilor legali rezervatari, atunci acesta/acestea va/vor fi supus/e reducţiunii (reducerii) corespunzătoare, prin acordul dintre moştenitorii legali rezervatari şi legatar/legatari (art.1091-1099 Cod civil).
În cazul în care moştenitorii legali rezervatari şi legatarul nu ajung la o înţelegere în cadrul procedurii succesorale notariale, cu privire la unul sau mai multe din elementele descrise mai sus, atunci soarta legatului va fi decisă de instanţă, în cadrul unui litigiu succesoral. Instanţa va administra probe pentru a stabili masa de calcul şi va dispune efectuarea de expertize pentru a stabili valorile arătate, în urma cărora va decide în ce măsură va fi executat legatul.
Ce se întâmplă dacă testatorul nu are moştenitori legali rezervatari?
Dacă testatorul nu are moştenitori legali rezervatari, dreptul său de a dispune gratuit de bunurile sale este nelimitat. Celelalte categorii de moştenitori legali (de exemplu, fraţi, surori, nepoţi de frate, unchi, mătuşe, veri) nebeneficiind de dreptul la rezervă succesorală, nu pot pune în discuţie liberalităţile făcute de defunct prin donaţii sau legate. Moştenitorii legali nerezervatari pot fi dezmoşteniţi total de către autorul succesiunii, fie direct, fie indirect.