Căsătoria este “uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie”, încheiată în condiţiile legii (art.259 alin.1 Cod civil). Pentru încheierea valabilă a unei căsătorii, trebuie respectate anumite condiţii obligatorii pentru ca uniunea dintre bărbat şi femeie să constituie o căsătorie. Numai dacă aceste condiţii sunt respectate, situaţia juridică creată poate produce efecte juridice. Aşadar, un bărbat şi o femeie nu se pot căsători oriunde şi oricum.
Căsătoria este un act solemn. Ea se poate încheia numai în faţa reprezentantului Statului, adică a ofiţerului de stare civilă, la sediul primăriei (art.279 alin.1 Cod civil, art.287 alin.1 Cod civil), după ce, în prealabil, au fost parcurse anumite formalităţi legale.
În România, căsătoria se poate încheia numai între un bărbat şi o femeie (art.271 Cod civil, art.277 Cod civil). Atât bărbatul, cât şi femeia trebuie să fi împlinit vârsta de 18 ani pentru a se putea căsători (art.272 alin.1 Cod civil). Excepţional, pentru motive temeinice, este permis minorului (băiat sau fată) care a împlinit vârsta de 16 ani, să se căsătorească, în temeiul unui aviz medical şi numai cu încuviinţarea părinţilor şi cu autorizarea prealabilă a instanţei de tutelă (art.272 alin.2 Cod civil). Minorul care s-a căsătorit, cu respectarea condiţiilor amintite, dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu (art.39 alin.1 Cod civil), adică, este asimilat unui major din punctul de vedere al aptitudinii de a-şi exercita drepturile.
Viitori soţi trebuie să-şi comunice reciproc starea de sănătate (art.278 Cod civil) şi trebuie să facă fiecare, personal, o declaraţie de căsătorie la primăria unde urmează a se încheia căsătoria (art.280 alin.1 Cod civil), menţionând în aceasta numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei şi regimul matrimonial ales (art.281 alin.1 Cod civil). Viitori soţi pot conveni să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate alege să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite (art.282 Cod civil). Declaraţia de căsătorie este făcută publică de către ofiţerul de stare civilă, iar, în timp de 10 zile de la afişarea declaraţiei, orice persoană poate face opoziţie (art.283 alin.1 Cod civil). Căsătoria se poate încheia după împlinirea celor 10 zile, dacă nicio persoană nu a făcut opoziţie (art.283 alin.3 Cod civil).
În ziua stabilită pentru celebrarea căsătoriei, viitorii soţi trebuie să consimtă personal la încheierea căsătoriei şi trebuie să se afle împreună, în acelaşi loc, fiind prezenţi fizic (art.271 Cod civil, art.287 alin.1 Cod civil).
Căsătoria nu se poate încheia prin mandatar (împuternicit) şi nici prin mijloace electronice, la distanţă.
Se spune despre căsătorie că, în principiu, se încheie pe viaţă. Altfel spus, căsătoria va dura până la decesul unuia dintre soţi, atunci când încetează (din cauze naturale). Dar, soţii au şi posibilitatea să se despartă definitiv şi să desfacă căsătoria prin divorţ.
Principiul fundamental al relaţiilor personale dintre soţi este că aceştia au drepturi egale, soţii hotărând de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria (art.308 Cod civil). Acest drept egal implică, evident, o obligaţie de colaborare între soţi cu un conţinut foarte vast şi foarte variabil.
Soţii beneficiază şi de o independenţă personală, astfel încât un soţ nu are dreptul să cenzureze corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ (art.310 Cod civil).
Soţii îşi datorează respect, fidelitate şi sprijin moral (art.309 alin.1 Cod civil). Acestea nu sunt simple îndatoriri morale, căci, în cazul în care nu sunt respectate, pot constitui tot atâtea motive pentru divorţ din culpă.
Soţii au îndatorirea de a locui împreună, iar, pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască separat (art.310 alin.2 Cod civil).
Sintagma “regim matrimonial” desemnează un ansamblu de reguli prin care sunt organizate relaţiile patrimoniale dintre soţi, precum şi lichidarea regimului, la încetarea sa.
Pe durata căsătoriei, soţii vor intra în numeroase raporturi juridice cu alte persoane, străine sau chiar cu membri ai familiei (de exemplu, părinţii sau fraţii acestora). Soţii vor cumpăra bunuri mobile şi imobile, le vor vinde, vor construi o locuinţă, vor contracta credite, le vor achita, vor constitui ipoteci, vor moşteni fiecare bunuri de la rudele fiecăruia, vor primi bunuri prin donaţie sau legat, ş.a.m.d. Soţii au dreptul chiar să încheie acte juridice între ei (de exemplu, un soţ poate dona altui soţ un propriu al acestuia sau poate vinde celuilalt soţ un bun propriu, poate împrumuta un soţ). Mai multe întrebări se vor pune în toate aceste situaţii. Ce regim juridic vor avea aceste operaţiuni? Ale cui vor fi bunurile, cine şi cum va răspunde pentru datorii? Cum vor folosi soţii bunurile pe care le achiziţionează? Ale cărui soţ sunt bunurile dobândite prin moştenire sau donaţie? Cum le vor împărţi în cazul unui divorţ? Pot soţii să fie independenţi patrimonial, adică fiecare să aibă bunurile proprii şi datoriile proprii?
Toate aceste relaţii patrimoniale nu pot fi lăsate la voia întâmplării. Ele trebuie ordonate prin dispoziţii legale. Acestea formează regimul matrimonial.
Da. În dreptul românesc, nu există căsătorie fără regim matrimonial. Din chiar momentul încheierii căsătoriei, soţii sunt, obligatoriu, supuşi unui regim matrimonial (din cele trei permise de Codul civil).
Codul civil adoptat în anul 2009 ţine cont de complexitatea relaţiilor patrimoniale care pot lua naştere pe durata căsătoriei şi propune viitorilor soţi trei regimuri matrimoniale, dintre care aceştia pot alege unul:
Există o alegere iniţială – obligatorie – a regimului matrimonial pe care trebuie să o facă viitorii soţi la momentul încheierii căsătoriei. Ulterior, soţii au dreptul să modifice regimul matrimonial ales iniţial, dacă acesta nu mai corespunde intereselor lor patrimoniale.
Aşadar, la momentul celebrării căsătoriei, viitorii soţi trebuie să declare ofiţerului de stare civilă ce regim matrimonial doresc să li se aplice în viitor şi trebuie să aleagă unul dintre cele trei regimuri matrimoniale pe care le-am arătat.
În ceea ce priveşte modalitatea în care viitorii soţi pot alege unul dintre cele trei regimuri matrimoniale, aceasta are loc astfel:
Da.
După cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, soţii pot, ori de câte ori doresc, să înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege pentru încheierea convenţiilor matrimoniale (art. 369 alin.1 Cod civil).
Creditorii prejudiciaţi prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. Creditorii pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor (art. 369 alin.3-4 Cod civil).
Atunci când regimul matrimonial al soţilor este unul comunitar (comunitate legală sau comunitate convenţională), iar unul dintre soţi încheie acte juridice care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei, la cererea celuilalt soţ, instanţa poate înlocui regimul matrimonial comunitar cu regimul separaţiei de bunuri (art.370 alin.1 Cod civil). Se observă că, în această situaţie, modificarea regimului matrimonial nu este convenită de soţi, ci este dispusă de instanţă (este o modificare juridiciară).
Între soţi, efectele noului regim al separaţiei de bunuri se produc de la data formulării cererii, cu excepţia cazului în care instanţa, la cererea oricăruia dintre ei sau, după caz, a tutorelui soţului care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială ori la cererea consiliului de familie, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data despărţirii în fapt (art.371 alin.2 Cod civil).
Creditorii soţilor nu pot cere separaţia de bunuri, dar pot interveni în cauză. De asemenea, creditorii prejudiciaţi prin modificarea juridiciară a regimului matrimonial pot formula acţiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalităţile de publicitate sau, după caz, de când au luat cunoştinţă mai înainte de aceste împrejurări pe altă cale. Creditorii pot invoca oricând, pe cale de excepţie, inopozabilitatea modificării juridiciare a regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor (art.372 Cod civil).
Convenţia matrimonială este contractul prin care viitorii soţi sau soţii aleg un alt regim matrimonial decât cel legal, adică, fie regimul comunităţii convenţionale, fie regimul separaţiei de bunuri (art.329 Cod civil).
Convenţia matrimonială se încheie numai în formă autentică, de către un notar public. Viitori soţi sau soţii pot încheia personal convenţia sau pot fi reprezentanţi prin mandatar, cu procură specială, având conţinut predeterminat (art.330 alin.1 Cod civil).
Convenţia matrimonială încheiată de viitori soţi (se înţelege, anterior celebrării căsătoriei) produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei (art.330 alin.2 Cod civil).
Convenţia matrimonială încheiată de soţi (pe durata căsătoriei) produce efecte de la data încheierii ei sau de la data (viitoare) convenită de soţi (art.330 alin.3 Cod civil).
Notarul public care autentifică convenţia matrimonială are obligaţia să o înscrie în Registrul electronic naţional notarial al regimurilor matrimoniale (art.334 Cod civil).
În toate cazurile, convenţia matrimonială produce efecte faţă de terţi numai după ce a fost făcută publică (a fost înscrisă în Registrul electronic naţional notarial al regimurilor matrimoniale) dacă terţii nu au cunoscut-o anterior pe altă cale (art.334 Cod civil, art.335 alin.1 Cod civil).
Codul civil pune la dispoziţia viitorilor soţi un regim matrimonial legal, denumit regimul matrimonial al comunităţii legale. Ce înseamnă aceasta, în concret? Am putut vedea cum funcţionează acest mecanism: viitori soţi au la dispoziţie 3 regimuri matrimoniale. Dacă nu aleg expres, prin convenţie matrimonială, înainte de încheierea căsătoriei, unul dintre celelalte două regimuri (regimul comunităţii convenţionale sau regimul separaţiei de bunuri), atunci li se va aplica, obligatoriu, din ziua căsătoriei, regimul comunităţii legale.
Regimul matrimonial al comunităţii legale este adoptat, azi, în proporţie covârşitoare de persoanele care încheie o căsătorie în România. În pofida existenţei a trei regimuri matrimoniale, se pare că regimul comunităţii legale răspunde, într-un mod satisfăcător, intereselor majorităţii cuplurilor care se căsătoresc.
Regimul comunităţii legale este un regim matrimonial suficient de complex, care organizează în amănunt regimul juridic al bunurilor comune şi al datoriilor comune ale soţilor şi gestiunea acestor bunuri (altfel spus, puterile soţilor cu privire la bunurile comune). Şi lichidarea acestui regim, la încetarea sa, este o operaţiune suficient de complicată, deoarece foştii soţi sau moştenitorii acestora vor trebui – în principal – să determine cotele-părţi din bunurile şi datoriile comune care revin fiecărui fost soţ, dar şi să contabilizeze (retrospectiv) anumite fluxuri de bani care au putut avea loc între masa de bunuri de comune, pe de-o parte şi fiecare masă de bunuri a soţilor, pe de altă parte, pentru a fi echilibrate (regularizate).
Caracteristic acestui regim matrimonial – ce rezultă din însăşi denumirea sa – este faptul că el creează o masă patrimonială comună, care aparţine soţilor, care va fi formată din toate bunurile achiziţionate (cumpărate sau dobândite cu titlu oneros în altă modalitate) de oricare dintre soţi pe durata regimului, dar şi din datoriile comune.
Cu alte cuvinte, tot ce dobândesc soţii în timpul căsătoriei, inclusiv veniturile acestora din muncă, sunt bunuri comune.
Crearea acestei comunităţi de bunuri este logică şi urmăreşte un scop precis: să susţină cheltuielile căsătoriei şi ale familiei şi traiul în comun. Din aceste bunuri comune, soţii vor suporta cheltuielile comune (datoriile comune). Această masă patrimonială nu are niciun bun în ziua încheierii căsătoriei, dar, apoi se alimentează constant, pe durata regimului, cu toate bunurile dobândite de oricare dintre soţi şi din veniturile din muncă ale soţilor.
Cum spuneam, masa comună nou creată de acest regim matrimonial (va) cuprinde bunurile comune şi datoriile comune ale soţilor, pe care le vor dobândi, respectiv contracta, pe durata căsătoriei.
Această masă comună este, deci, unică şi are doi titulari (proprietari): soţii. Ea se află, în acelaşi timp, în patrimoniile ambilor soţi.
În principiu, toate bunurile dobândite de oricare dintre soţi pe durata acestui regim matrimonial constituie bunuri comune ale soţilor (art.339 Cod civil). “Punctul de plecare” îl constituie adoptarea regimului (care coincide, de cele mai multe ori, cu încheierea căsătoriei). Din acel moment, toate bunurile dobândite nu vor intra haotic în patrimoniile soţilor, ci vor fi absorbite de masa comună care a fost creată prin adoptarea regimului.
De exemplu, poate fi vorba de bunuri cumpărate de unul sau de altul dintre soţi (ori de soţi împreună), de construcţii edificate de soţi pe durata regimului, de bunuri dobândite printr-un contract de schimb, de preţul rezultat din vânzarea bunurilor comune. Sunt, de asemenea, bunuri comune veniturile din muncă ale soţilor şi economiile făcute de aceştia.
Sunt bunuri comune (pentru terţi) inclusiv bunurile dobândite de oricare dintre soţi pe perioada procedurii divorţului (necontencioasă sau judiciară).
Tot la fel, sunt bunuri comune şi acele bunuri dobândite de unul sau altul dintre soţi pe perioada separaţiei în fapt.
Pentru calificarea faptului că bunul este comun nu are nicio importanţă faptul că, de exemplu, preţul plătit pentru achiziţia unui astfel de bun provine exclusiv din veniturile din muncă ale unuia sau altuia dintre soţi.
Legea instituie o prezumţie că toate bunurile dobândite în timpul acestui regim matrimonial constituie bunuri comune. Soţii nu trebuie să facă nicio dovadă, unul faţă de celălalt sau faţă de terţi, în acest sens. Simplul fapt că dobândirea are loc pe durata regimului face ca bunul să aibă regimul juridic de bun comun.
Bunurile dobândite de oricare dintre soţi sunt bunuri comune pentru că aceasta reprezintă o dispoziţie imperativă, obligatorie a regimului matrimonial al comunităţii legale. Soţii nu pot, sub nicio formă, modifica această regulă.
În afară de bunurile mobile şi imobile achiziţionate pe durata regimului matrimonial al comunităţii legale, o altă categorie de bunuri comune – de altfel, cea mai importantă sursă de bunuri care alimentează masa comună pe întreaga durată a regimului – o constituie veniturile din muncă ale fiecărui soţ (art.341 Cod civil). Tot la fel sunt şi sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii. De asemenea, veniturile obţinute din exercitarea unei profesii de unul dintre soţi sunt tot bunuri comune ale soţilor.
Sumele de bani depuse la instituţii bancare (depozite) îşi păstrează regimul juridic, chiar dacă titular al contului este numai unul dintre soţi şi acesta are, în raporturile cu instituţia bancară, dreptul de a dispune de sumele de bani depuse (art.317 alin.3 Cod civil). Astfel, dacă acestea sunt bunuri comune ale soţilor (de exemplu, economii), ele vor avea aceaşi natură juridică. Iar, dacă sunt bunuri proprii ale unuia dintre soţi, îşi vor păstra natura juridică (chiar de ar fi depuse la instituţii bancare pe numele celuilalt soţ).
Părţile sociale sau acţiunile pe care unul dintre soţi le deţine în capitalul social al unei societăţi au de asemenea, regimul juridic de bunuri comune, dacă aportul adus de acesta la înfiinţare a constituit bun comun (art.349 alin.2 Cod civil). Calitatea de asociat – şi toate drepturile aferente – este însă recunoscută numai soţului care a aportat bunul comun (evident, cu acordul celuilalt soţ) şi a participat la constituirea societăţii. Este posibil ca ambii soţi, aducând un bun comun aport la constituirea unei societăţi, să dobândească fiecare calitatea de asociat. În acest caz şi părţile sociale ale fiecăruia sunt bunuri proprii (art.349 alin.3 Cod civil).
Cu privire la aceste bunuri comune, soţii au un drept de proprietate devălmaşă (art.339 Cod civil).
Proprietatea devălmaşă este o formă specială de proprietate comună, al cărei specific îl reprezintă faptul că proprietarii devălmaşi (soţii) nu cunosc întinderea cotelor-părţi deţinute din bunurile comune pe durata regimului matrimonial; ei vor afla ce cotă-parte deţine fiecare abia la încetarea şi la lichidarea regimului matrimonial, atunci când ei înşişi vor trebui să determine, prin bună înţelegere, aceste cote-părţi sau, dacă nu există înţelegere, acestea vor fi determinate de către instanţă. Dacă nu se face dovada contrară, se prezumă că soţii au avut contribuţii egale (art.357 alin.2 Cod civil).
Aşadar, masa bunurilor şi datoriilor comune ale soţilor funcţionează pe durata regimului, în dreptul românesc, ca “un amestec”: soţii nu cunosc ce procent, ce valoare din această masă comună le va reveni cu ocazia divorţului sau a încetării regimului ca urmare a încetării căsătoriei prin deces. Din acest motiv, proprietatea comună a soţilor este denumită “proprietate devălmaşă”. Devălmăşia este un amestec. Evident că, pe durata funcţionării regimului, puţin importă faptul că soţii ştiu sau nu cotele-părţi ce le-ar reveni din masa comună formată. Acest fapt devine foarte important însă, atunci când regimul încetează, mai ales atunci când încetarea regimului este o consecinţă a desfacerii căsătoriei prin divorţ.
Pentru a putea împărţi (partaja) bunurile comune, foştii soţi trebuie să determine, mai întâi, ce cote-părţi le revin din masa comunitară formată.
Datoriile comune ale soţilor sunt numai cele enumerate limitativ de lege, adică (art.351 Cod civil):
- obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor comune;
- obligaţiile pe care soţii le-au contractat împreună;
- obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei;
- repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea, de către unul dintre soţi, a bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soţilor.
În regimul matrimonial al comunităţii legale, fiecare soţ are o masă a bunurilor proprii. Această masă patrimonială cuprinde bunurile sale proprii şi datoriile sale proprii.
Bunurile care sunt proprii ale fiecărui soţ sunt determinate şi enumerate imperativ de Codul civil şi sunt limitate numai la cele menţionate expres de lege. Soţii nu au nicio putere să stabilească, prin acordul lor, ca un bun care este, potrivit legii, comun, să fie propriu al unuia sau al altuia şi nici invers.O astfel de înţelegere între soţi (convenţie) este nulă, pentru că este contrară regulilor imperative ale regimului comunităţii legale (art.359 Cod civil).
Calitatea de bun propriu trebuie dovedită de soţul care invocă faptul că un bun îi aparţine exclusiv (este propriu).
În primul rând, sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ toate bunurile dobândite de fiecare dintre soţi, indiferent de modalitate, înainte de alegerea regimului matrimonial al comunităţii legale (putem spune înainte de încheierea căsătoriei, dacă acest regim este ales la momentul încheierii căsătoriei)
Apoi, sunt bunuri proprii ale fiecărui soţ următoarele categorii de bunuri enumerate limitativ (art.340 Cod civil):
În timpul căsătoriei şi al regimului matrimonial al comunităţii legale, putem spune că orice datorie a unui soţ care nu are legătură cu căsătoria şi cu comunitatea de bunuri reprezintă o datorie proprie a acestuia. Aceste datorii nu sunt ale ambilor soţi, nu sunt comune şi nu privesc căsătoria. Ele privesc numai pe unul sau altul dintre soţi.
Poate fi o datorie contractuală sau o datorie extracontractuală. Poate fi o datorie care rezultă dintr-un raport obligaţional încheiat înainte de adoptarea regimului matrimonial. De exemplu, înainte de căsătorie şi de alegerea regimul comunităţii legale, unul dintre soţi a contractat un credit. Datoria aceasta (obligaţia de rambursare a creditului) îi rămâne proprie, este numai a sa. Nu îl priveşte pe celălalt soţ şi nici comunitatea de bunuri pe care ei au creat-o. Apoi, poate fi o datorie rezultând din dobândirea unui bun propriu. De exemplu, tot înainte de încheierea căsătoriei şi de alegerea regimului matrimonial al comunităţii legale, unul dintre soţi a cumpărat un bun şi nu a achitat preţul integral. Obligaţia de a achita preţul la termenul convenit cu vânzătorul este obligaţia sa proprie, nu priveşte pe celălalt soţ. Sau, în timpul căsătoriei, unul dintre soţi încheie un contract de partaj cu rudele sale având ca obiect nişte bunuri succesorale moştenite şi trebuie să plătească o sultă unei rude. Această obligaţie, fiind în legătură cu dobândirea unui bun propriu (bunul succesoral partajat) este o obligaţie proprie a soţului respectiv. De asemenea, obligaţia unuia dintre soţi de a achita o pensie de întreţinere în favoarea unui copil al său dintr-o altă căsătorie este o datorie proprie a sa, care nu îl priveşte pe soţul său.
Masa bunurilor comune şi cele două mase de bunuri proprii interesează nu numai soţii, ci şi pe creditorii acestora. Iar soţii au două categorii de creditori, corespunzător diviziunii patrimoniale: creditori comuni (pentru datoriile comune) şi creditori personali ai fiecărui soţ (pentru datoriile proprii ale fiecărui soţ).
Cum îşi satisfac aceşti creditori interesele?
Creditorii comuni ai soţilor – adică, acei creditori a căror creanţă reprezintă o datorie comună a soţilor – încep prin a urmări prima dată – pentru satisfacerea datoriei comune – bunurile comune ale soţilor. Dar, dacă au urmărit bunurile comune ale soţilor şi datoria comună nu a fost executată (plătită) integral, atunci creditorii comuni au dreptul să urrmărească, în subsidiar (în etapa a doua), bunurile proprii ale oricăruia dintre soţi. Iar, soţii răspund solidar cu bunurile proprii ale fiecăruia pentru acoperirea integrală a datoriei comune (art.352 alin.1 Cod civil).
Creditorii personali ai fiecărui soţ – adică, acei creditori a căror creanţă reprezintă o datorie proprie a unuia dintre soţi – pot urmări numai bunurile proprii ale soţului debitor; ei nu pot urmări nici bunurile proprii ale celuilalt soţ, nici bunurile comune (art.353 alin.1 Cod civil). Dar, dacă au urmărit bunurile proprii ale soţului debitor şi datoria proprie a acestuia nu a fost stinsă integral, atunci, în subsidiar (în etapa a doua), le este permis – nu să urmărească bunurile comune ale soţilor – să ceară partajul bunurilor comune ale soţilor, în măsura necesară pentru acoperirea creanţei sale, pentru ca mai apoi să urmărească bunul care îi va fi atribuit prin partaj soţului debitor (art.353 alin.2 Cod civil). Bunurile comune partajate – atribuite soţului debitor în cadrul partajului – devin bunuri proprii ale soţului debitor şi, din acel moment, vor putea fi urmărite imediat de creditorii personali.
Regimul matrimonial al “comunităţii convenţionale” are la bază regimul “comunităţii legale”. El se grefează pe regimul comunităţii legale. Este o comunitate legală modificată (completată) convenţional de soţi, numai în ipotezele pe care Codul civil le permite (art.366 Cod civil, art.368 Cod civil). Din acest motiv, se şi numeşte regimul comunităţii “convenţionale”.
Fiind tot un regim “comunitar”, şi în acest regim matrimonial se întâlnesc masa de bunuri comune a soţilor şi masele de bunuri proprii ale fiecărui soţ. De asemenea, puterile soţilor asupra bunurilor comune şi asupra bunurilor proprii sunt aceleaşi ca în cazul regimului comunităţii legale (art.368 C.civ.).
Legea nu permite soţilor care aleg acest regim matrimonial decât anumite clauze derogatorii de la regimul comunităţii legale. Aceste clauze sunt cele enumerate limitativ de art.367 Cod civil. Ele nu pot fi extinse la alte dorinţe (intenţii) ale soţilor.
Astfel, în dreptul românesc, în cazul în care soţii adoptă comunitatea convenţională, convenţia matrimonială se poate referi la unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
Prin convenţie matrimonială se poate stipula ca, în cazul decesului unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor să preia fără plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în favoarea unuia dintre ei (art.333 alin.1 Cod civil).
Clauza de preciput nu este supusă raportului donaţiilor, ci numai reducţiunii, dacă se va dovedi – la decesul unuia dintre soţi - că încalcă rezerva succesorală a moştenitorilor săi rezervatari (art.333 alin.2 Cod civil).
Bunul sau bunurile comune care fac obiectul clauzei nu sunt indisponibilizate prin efectul stipulării clauzei. Soţii pot dispune de ele, iar creditorii le pot urmări în continuare (art.333 alin.3 Cod civil).
Daca, la data deschiderii succesiunii, bunul sau bunurile comune care au făcut obiectul clauzei nu vor mai exista în natură, atunci executarea se va face prin echivalent (art.333 alin.5 Cod civil), cu excepţia cazului în care bunurile au fost vândute la cererea creditorilor comuni, caz în care clauza devine caducă. De asemenea, clauza de preciput devine caducă atunci când căsătoria încetează prin divorţ sau când soţul beneficiar a decedat înaintea soţului dispunător ori au decedat în acelaşi timp (art.333 alin.4 Cod civil).
În practică, cel mai adesea, clauza are ca obiect imobilul ce constituie locuinţa comună a soţilor, caz în care stipularea preciputului oferă soţului supravieţuitor o protecţie mai mare decât ceea ce îi oferă dreptul de abitaţie conferit de art.973 Cod civil.
Legiuitorul nu a prevăzut un termen în care beneficiarul clauzei să o invoce, dar aceasta se poate întâmpla până cel mai târziu la data efectuării partajului. Dacă bunul comun a făcut obiectul partajului, soţul supravieţuitor nu se mai poate prevala de clauza de preciput.
În dreptul românesc, clauza de preciput îşi arată unele avantaje minime: în primul rând, ea dă naştere unei atribuiri preferenţiale, iar în al doilea rând, ea evită hazardul partajului, dar numai atunci când nu este supusă reducţiunii.
Preciput vine de la praecepere (lat.), care înseamnă a prelua înainte. Înainte de partaj, dar în cadrul operaţiunilor de partaj. Soţul supravieţuitor preia bunurile comune nu în calitate de moştenitor, ci de beneficiar al clauzei, astfel încât el poate să şi renunţe la succesiune. Soţul supravieţuitor preia bunul sau bunurile comune nu în calitate de proprietar, ci în calitate de partajant. El trebuie să respecte drepturile reale sau de creanţă cu care este eventual grevat bunul. Nu are importanţă originea bunurilor comune.
Clauza de preciput este totuşi o operaţiune de partaj. Ea nu se execută decât asupra activului comun net (art.367 lit.d Cod civil). Astfel, mai întâi se determină masa de partaj, din care face parte şi bunul care face obiectul clauzei. Apoi, din activul brut care formează masa de partaj soţul supravieţuitor împreună cu moştenitorii soţului decedat vor proceda la lichidarea datoriilor dintre masa de bunuri comuni şi masele de bunuri proprii, dacă este cazul, apoi se va plăti pasivul comun existent. Creditorii au dreptul să urmărească bunul care face obiectul clauzei de preciput. În final, din activul net rămas, “se extrage” bunul care face obiectul clauzei care este preluat de soţul supravieţuitor. Preluarea nu implică nicio operaţiune materială. Ea reprezintă o operaţiune juridică, care se face cu acordul tuturor partajanţilor şi numai după ce s-a plătit pasivul comunităţii. “Preluarea” trebuie să fie consemnată printr-un înscris autentic.
În acest regim matrimonial, soţii nu au bunuri comune şi nici datorii comune. Aceasta, deoarece nu există o masă de bunuri comune (cum am putut întâlni în cazul regimurilor comunitare). Fiecare soţ are propriile sale bunuri şi propriile sale datorii, dobândite atât înainte de alegerea regimului, cât şi pe parcursul regimului (art.360 alin.1 Cod civil). De altfel, din punct de vedere juridic, nici nu există dualitatea bunuri comune-bunuri proprii.
Într-adevăr, din punct de vedere patrimonial, soţii nu au interese comune (“fiecare pentru sine”). Comunităţii de sentimente nu îi corespunde o comunitate de interese patrimoniale. Neexistând o masă de bunuri comune, la încetarea regimului, soţii nu au bunuri comune de împărţit, iar lichidarea regimului este una mult mai facilă decât în cazul regimurilor comunitare
Evident, dacă doresc, soţii pot dobândi pe durata regimului, bunuri împreună, pe cote-părţi (asemenea oricăror alte persoane), stabilind chiar la data dobândirii, cotele-părţi ce le revin (de exemplu, pot edifica o construcţie împreună, pot cumpăra bunuri mobile şi imobile împreună). De fiecare dată, ambii soţi vor trebui să participe (personal sau prin mandatar) la actele juridice prin care dobândesc bunuri împreună. Fiind o coproprietate ordinară, de drept comun, şi nu o proprietate devălmăşă (ca în cazul soţilor căsătoriţi sub un regim comunitar), oricare dintre soţi poate cere partajul oricând, pe durata căsătoriei.
Soţii răspund solidar pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor obişnuite şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor (art.364 alin.2 Cod civil).
La adoptarea acestui regim, notarul public întocmeşte un inventar al bunurilor mobile proprii ale fiecărui soţ, indiferent de modul lor de dobândire. Se poate întocmi – evident, ulterior – un inventar şi pentru bunurile mobile dobândite în timpul separaţiei de bunuri. În toate cazurile, pentru opozabilitate faţă de terţi, inventarul se anexează la convenţia matrimonială, supunându-se aceloraşi formalităţi de publicitate ca şi convenţia matrimonială. În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă aparţine soţului posesor. Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiţii de formă pentru validitate ori unor cerinţe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate dovedi decât prin înscrisul care îndeplineşte formele cerute de lege (art.361 Cod civil).
La momentul încheierii convenţiei matrimoniale prin care aleg regimul separaţiei de bunuri, soţii pot conveni (adăuga) şi o clauză lichidativă (care are veleităţile unei veritabil regim matrimonial distinct, nedeclarat formal de legiuitorul român, dar care, în alte legislaţii, conturează un regim matrimonial distinct, denumit regim de participare la achiziţii).
Convenirea (suprapunerea) acestei clauze peste separaţia de bunuri modifică semnificativ efectele acestui regim separatist, care se vor observa însă abia la lichidarea regimului. El rămâne – în esenţa sa – un regim separatist căruia soţii îi pot aduce o corecţie de natură comunitară. Pe durata regimului separaţiei de bunuri clauza nu modifică cu nimic şi nu influenţează drepturile şi puterile fiecărui soţ asupra propriilor bunuri.
Soţii pot conveni ca lichidarea acestui regim să se facă în funcţie de masa de bunuri netă achiziţionată de fiecare dintre soţi în timpul căsătoriei, în baza căreia se va calcula creanţa de participare.
Creanţa de participare reprezintă jumătate din diferenţa valorică dintre cele două mase de bunuri nete, dacă soţii nu au convenit altfel. Soţii pot conveni un alt procent. Creanţa va fi datorată de soţul a cărui masă de achiziţii nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură (art.360 alin.2 Cod civil).
Pentru a calcula creanţa de participare trebuie făcute următoarele operaţiuni: determinarea şi evaluarea patrimoniului originar al fiecărui soţ (1), determinarea şi evaluarea patrimoniului final al fiecărui soţ (2), compararea valorii originare şi a valorii finale a patrimoniului fiecărui soţ (3), determinarea creanţei de participare în cazul unei diferenţe pozitive între rezultatul obţinut în cazul patrimoniilor fiecărui soţ (4).
Codul civil nu prevede din ce este compus patrimoniul originar al fiecărui soţ, nici cel final. Patrimoniul originar este compus din bunurile fiecărui soţ existente la data alegerii regimului matrimonial. Patrimoniul final este compus din bunurile fiecărui soţ existente la data încetării regimului matrimonial. Întrucât legiuitorul utilizează sintagma “masă de achiziţii”, nu se vor lua în considerare bunurile moştenite sau primite prin donaţie de soţi (acestea nefiind “achiziţii”). În contextul convenirii acestei clauze, este deosebit de importantă determinarea corectă şi completă a patrimoniului originar al fiecărui soţ, făcută şi confirmată de fiecare soţ, printr-un inventar, la momentul alegerii regimului.
Codul civil nu prevede niciun mod în care se va calcula valoarea patrimoniului originar. Putem avea în vedere însă, pentru o evaluare justă, starea bunurilor de la data alegerii regimului matrimonial şi valoarea lor din momentul lichidării creanţei. Dacă bunurile originare au fost înstrăinate pe durata regimului, atunci se poate avea în vedere valoarea lor (nu preţul) de la momentul înstrăinării.
Din valoarea activului patrimoniului originar se va scădea valoarea pasivului originar. Dacă diferenţa este negativă, atunci se va adăuga 0 la valoarea patrimoniului final.
Pot exista două situaţii:
a) soldul unuia dintre soţi este pozitiv, în timp ce soldul celuilalt soţ este negativ. Creanţa de participare se raportează la soldul pozitiv.
b) soldurile ambilor soţi sunt pozitive. În această situaţie, acestea se compensează mai întâi şi numai excedentul va face obiectul aplicării creanţei de participare (o jumătate din excedent). Altfel spus, diferenţa dintre masele nete de achiziţii va fi baza de calcul pentru calculul creanţei de participare.
Ideea de “imobil” (locuinţă) care reprezintă “locuinţa familiei” este nouă pentru dreptul românesc. Ea a fost introdusă în Codul civil în anul 2011, după model francez. Evident că fiecare familie are o locuinţă (principală) care constituie “căminul conjugal”, dar care este scopul reglementării unei noţiuni juridice de “locuinţă a familiei”?
Noţiunea de “locuinţă a familiei” urmăreşte să protejeze familia în faţa unor acte juridice pe care unul dintre soţi le-ar putea încheia singur – de obicei (dar, nu neapărat) în momente de criză familială – cu privire la imobilul care reprezintă locuinţa familiei ori cu privire la bunurile mobile existente în locuinţa familiei, lipsind astfel familia sa de o locuinţă sau de bunurile mobile care sunt necesare traiului zilnic.
Locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau locuinţa soţului la care se află copiii (art.321 alin.1 Cod civil). Locuinţa familiei nu este neapărat domiciliul soţilor indicat în actele de identitate ale acestora, ci imobilul unde aceştia locuiesc efectiv (cu privire la care unul dintre soţi sau soţii au un drept real sau un drept de creanţă).
Imobilul care constituie “locuinţa familiei” poate fi proprietatea ambilor soţi sau proprietatea exclusivă a unuia dintre soţi (de exemplu, poate fi dobândit înainte de căsătorie de unul dintre soţi sau de ambii soţi în coproprietate pe cote-părţi sau poate fi dobândit în timpul căsătoriei de unul dintre soţi prin donaţie sau moştenire), ori unul dintre soţi poate fi titularul unui drept de uzufruct sau a unui drept de abitaţie asupra imobilului, după cum locuinţa poate fi deţinută de unul dintre soţi sau de ambii soţi, în temeiul unui contract de închiriere sau a unui contract de comodat.
În anumite situaţii de criză familială sau care preced unei crize familiale, este posibil ca soţul care este proprietarul exclusiv al imobilului (sau al unei cote-părţi din acesta) sau titularul exclusiv al unui drept care îi conferă folosinţa asupra imobilului-locuinţă a familiei, să îndeplinească singur (uneori, cu rea-credinţă) anumite acte juridice prin care să lipsească (imediat sau în viitor) familia de imobilul în care locuieşte.
Din acest motiv, legea impune ca orice acte juridice prin care se dispune de drepturile asupra imobilului care reprezintă “locuinţa familiei” să fie, întotdeauna, realizate de ambii soţi. Această unanimitate constituie garanţia faptului că interesele familiei sunt respectate şi că voinţele celor doi soţi sunt concordante.
Astfel, niciunul dintre soţi, chiar şi dacă ar fi proprietar exclusiv al imobilului, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia (art.322 alin.1 Cod civil). De asemenea, dacă locuinţa familiei este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului de închiriere ori contractul de închiriere este încheiat înainte de căsătorie, astfel încât nu este posibil ca soţul titular al contractului să dispună singur de drepturile asupra locuinţei închiriate (art.323 alin.1 şi 2 Cod civil).
Pentru ca regula imperativă de mai sus să poată funcţiona este nevoie ca faptul existenţei unei “locuinţe a familiei” să fie notat, în prealabil, în cartea funciară a imobilului în cauză (art.321 alin.2 Cod civil).
Dacă faptul existenţei “locuinţei familiei” a fost notat în cartea funciară a imobilului, iar soţul proprietar al imobilului a dispus de acesta singur, atunci actul juridic poate fi anulat la cererea celuilalt soţ în termen de 1 an de la data la care a luat cunoştinţă de actul juridic (art.322 alin.4 Cod civil).
Am văzut că acest regim matrimonial dă naştere unei mase de bunuri comune ale soţilor, precum şi unor mase de bunuri proprii care aparţin fiecărui soţ. Pentru detalii privind componenţa acestor mase de bunuri, consultaţi Secţiunea Ce este regimul matrimonial al comunităţii legale?
Codul civil stabileşte reguli precise atât în ceea ce priveşte folosirea bunurilor comune de către soţi, cât şi în ceea ce priveşte folosirea bunurilor proprii de către fiecare soţ
Puterile soţilor asupra bunurilor comune sunt egale. Niciunul dintre soţi nu este “stăpânul” celuilalt soţ şi între soţi nu se stabileşte vreo ierarhie sau o relaţie de subordonare.
Codul civil a adoptat o viziune duală: în cazul majorităţii actelor (materiale şi) juridice privind bunurile comune a prevăzut că pot fi îndeplinite de oricare dintre soţi, singur (având puteri depline, proprii, autonome) şi numai în cazul anumitor acte juridice a prevăzut că este nevoie de consimţământul obligatoriu al ambilor soţi.
Fiecare soţ poate folosi singur bunurile comune, fără a avea nevoie de consimţământul celuilalt soţ. Astfel:
- oricare dintre soţi poate folosi orice bun comun, fără a-i schimba destinaţia (art.345 alin.1 Cod civil) şi poate îndeplini singur acte de conservare, de folosinţă sau de administrare asupra bunurilor comune mobile sau imobile (art.345 alin.2 Cod civil).
- oricare dintre soţi poate încheia singur acte de dobândire a bunurilor comune mobile sau imobile (art.345 alin.2 Cod civil).
- oricare dintre soţi poate încheia singur acte de dispoziţie cu titlu oneros asupra bunurilor mobile comune (de exemplu, vânzare, schimb), a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalităţi de publicitate (art.346 alin.2 Cod civil).
Există însă să acte juridice sau materiale care nu pot fi îndeplinite decât de ambii soţi împreună, cum sunt:
- acte materiale sau juridice prin care se schimbă destinaţia unui bun comun;
- acte juridice de înstrăinare a bunurilor mobile comune supuse anumitor formalităţi de publicitate (art.346 alin.2 teza I Cod civil);
- acte juridice de înstrăinare cu titlu oneros sau gratuit sau de grevare a bunurilor mobile sau imobile comune (art.346 alin.1 Cod civil);
- acte juridice prin care se utilizează un bun comun pentru a constitui aport la constituirea unei societăţi (art.349 alin.1 Cod civil).
Despărţirea în fapt a soţilor nu modifică în niciun fel regimul matrimonial al comunităţii legale. Regimul matrimonial va funcţiona după aceleaşi reguli, iar soţii vor avea aceleaşi drepturi şi obligaţii pe durata separaţiei în fapt. O despărţire în fapt îndelungată va putea însă să fie avută în vedere la momentul lichidării regimului matrimonial, cu ocazia stabilirii cotelor de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor comune şi la plata datoriilor comune.
Începând de la 01.10.2011 este permis soţilor să împartă anumite bunuri comune sau toate bunurile comune chiar în timpul căsătoriei, prin contract de partaj.
Soţii vor determina, mai întâi, cotele fiecăruia de contribuţie la dobândirea bunurilor comune şi apoi vor proceda la partajul bunurilor comune pe care le doresc, atribuindu-le unuia sau altuia dintre ei. Bunurile comune astfel împărţite devin bunuri proprii ale soţului căruia îi sunt atribuite, în urma partajului (art.358 alin.3 Cod civil).
Creditorii soţilor trebuie să fie chemaţi pentru a participa la operaţiunile de partaj (art.679 Cod civil). Creditorii nu pot interveni în modalitatea concretă de împărţeală convenită de soţi, dar au dreptul să supravegheze operaţiunile prealabile partajului (de exemplu, stabilirea diferenţiată a cotelor de contribuţie ale soţilor, evaluarea bunurilor făcută de soţi, regularizarea datoriilor) şi să facă opoziţie, dacă este cazul, astfel încât drepturile lor să nu fie prejudiciate.
Drepturile succesorale ale soţului supravieţuitor nu sunt determinate de regimul matrimonial al soţilor, ci de norme specifice dreptului succesoral. Pentru detalii, consultaţi Tema Succesiuni, Secţiunile Cum împart moştenirea moştenitorii mei legali? şi Ce drepturi succesorale speciale are soţul supravieţuitor?
Într-un regim matrimonial comunitar, problema care se pune la decesul unuia dintre soţi o reprezintă determinarea cotei sale părţi din bunurile comune, deoarece numai această cotă indiviză va face parte din patrimoniul său succesoral, pe care o vor moşteni succesorii săi legali sau testamentari. Soţii au dobândit bunuri comune împreună pe durata căsătoriei. Şi acum, la încetarea regimului matrimonial trebuie determinată care este cota-parte soţului decedat din aceste bunuri (şi datorii) comune. Iar cota-parte care aparţine soţului supravieţuitor nu face parte din activul succesoral, ci îi revine acestuia.
Regimul matrimonial al “comunităţii convenţionale” are la bază regimul “comunităţii legale”. El se grefează pe regimul comunităţii legale. Este o comunitate legală modificată (completată) convenţional de soţi, numai în ipotezele pe care Codul civil le permite (art.366 Cod civil, art.368 Cod civil).
Fiind tot un regim “comunitar”, şi în acest regim matrimonial se întâlnesc masa de bunuri comune a soţilor şi masele de bunuri proprii ale fiecărui soţ. De asemenea, puterile soţilor asupra bunurilor comune şi asupra bunurilor proprii sunt aceleaşi ca în cazul regimului comunităţii legale (art.368 Cod civil). Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Sunt căsătorit sub regimul matrimonial al comunităţii legale. Cum funcţionează acest regim?
Atunci când se încheie convenţia matrimonială prin care viitori soţi sau soţii aleg regimul matrimonial al comunităţii convenţionale, aceştia pot conveni restrângerea comunităţii la bunurile sau datoriile anume determinate în convenţia matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul căsătoriei, cu excepţia obligaţiilor prevăzute la art. 351 lit. c Cod civil;
Atunci când se încheie convenţia matrimonială prin care viitori soţi sau soţii aleg regimul matrimonial al comunităţii convenţionale, aceştia pot conveni includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b şi c Cod civil.
Atunci când se încheie convenţia matrimonială prin care viitori soţi sau soţii aleg regimul matrimonial al comunităţii convenţionale, aceştia pot conveni obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de administrare; în acest caz, dacă unul dintre soţi se află în imposibilitate de a-şi exprima voinţa sau se opune în mod abuziv, celălalt soţ poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a instanţei de tutelă.
Tot prin convenţia matrimonială prin care aleg regimul matrimonial al comunităţii convenţionale, soţii pot conveni, încă de la început, care vor fi cotele de contribuţie pe care le vor avea în vedere atunci când se va lichida regimul matrimonial, ca urmare, de exemplu, a decesului sau a divorţului.
De exemplu, ar putea începe prin a consolida prezumţia legală de cote de contribuţie egale, după cum ar putea stabili cote diferenţiate de contribuţie. Evident, aceste cote vor fi aplicabile întregii mase de bunuri comune, nu unor bunuri individuale. Această clauză are meritul de a evita un contencios deosebit de bogat care ar fi putut lua naştere la încetarea regimului (mai ales din cauza desfacerii căsătoriei prin divorţ). Atunci când se va pune problema lichidării regimului matrimonial şi a transformării proprietăţii devălmaşe în coproprietate, cotele părţi vor fi fost deja stabilite prin convenţie matrimonială.
În acest regim matrimonial, soţii nu au bunuri comune şi nici datorii comune. Aceasta, deoarece nu există o masă de bunuri comune (cum am putut întâlni în cazul regimurilor comunitare).
Fiecare soţ are propriile sale bunuri şi propriile sale datorii, dobândite atât înainte de alegerea regimului, cât şi pe parcursul regimului (art.360 alin.1 Cod civil).
Fiecare soţ foloseşte singur bunurile sale proprii. Nu are nevoie de acordul celuilalt soţ.
Fiecare soţ dispune singur de bunurile sale proprii. Nu are nevoie de acordul celuilalt soţ, cu excepţia imobilului care constituie locuinţa familiei şi a bunurilor mobile proprii care o mobilează.
Soţul care se foloseşte de bunurile celuilalt soţ fără împotrivirea acestuia din urmă are obligaţiile unui uzufructuar, cu excepţia celor prevăzute la art. 723, 726 şi 727 Cod civil. El este dator să restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soţ sau, după caz, la data încetării ori schimbării regimului matrimonial.
Dacă unul dintre soţi încheie singur un act prin care dobândeşte un bun, folosindu-se, în tot sau în parte, de bunuri aparţinând celuilalt soţ, acesta din urmă poate alege, în proporţia bunurilor proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziţionat şi a pretinde daune-interese de la soţul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât înainte ca soţul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepţia cazului în care terţul dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziţionat de către soţul vânzător prin valorificarea bunurilor celuilalt soţ.
Niciunul dintre soţi, chiar şi dacă ar fi proprietar exclusiv al imobilului, nu poate dispune singur de drepturile asupra locuinţei familiei şi nici nu poate încheia singur acte prin care ar fi afectată folosinţa acesteia (art.322 alin.1 Cod civil).
De asemenea, dacă locuinţa familiei este deţinută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soţ are un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului de închiriere ori contractul de închiriere este încheiat înainte de căsătorie, astfel încât nu este posibil ca soţul titular al contractului să dispună singur de drepturile asupra locuinţei închiriate (art.323 alin.1 şi 2 Cod civil).
Pentru ca regula imperativă de mai sus să poată funcţiona este nevoie ca faptul existenţei unei “locuinţe a familiei” să fie notat, în prealabil, în cartea funciară a imobilului în cauză (art.321 alin.2 C.civ.).
Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Ce este locuinţa familiei?
Da. Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Mai pot modifica regimul matrimonial ales la încheierea căsătoriei?
O modificare convenţională a regimului matrimonial comunitar fără acordul celuilalt soţ nu este posibilă.
Este posibilă însă o modificare judiciară, care va putea fi dispusă de instanţă. Pentru detalii, consultaţi Secţiunea Se poate modifica regimul matrimonial pe durata căsătoriei fără acordul ambilor soţi?
Părinţii au drepturi şi obligaţii atât în ceea ce priveşte persoana copilului, cât şi în ceea ce priveşte bunurile copilului.
În sens juridic, autoritatea părintească este un ansamblu de drepturi şi obligaţii, care aparţine în mod egal ambilor părinţi, cu privire la persoana copilului şi la bunurile copilului (art.483 alin.1 Cod civil).
Părinţii trebuie să decidă împreună.
Dacă unul dintre părinţi este decedat, decăzut din drepturile părinteşti, ori beneficiază de tutelă specială din cauza deteriorărilor facultăţilor mintale, fiind lipsit de discernământ, atunci celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească (art.507 Cod civil).
Părinţii exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu respectul datorat persoanei acestuia, şi îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de maturitate (art.483 alin.2 Cod civil).
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia (art.487 Cod civil).
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor (art.493 Cod civil).
Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios (art.488 Cod civil). În acest scop, părinţii sunt obligaţi:
a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;
b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoţională a copilului (art.489 Cod civil).
Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu, adică până la împlinirea vârstei de 18 ani (art.484 Cod civil).
Copilul datorează respect părinţilor săi indiferent de vârsta sa (art.485 Cod civil).
Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăşte potrivit interesului superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile (art.486 Cod civil).
Părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios. Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă (art.491 Cod civil).
Părinţii sau reprezentanţii legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să împiedice corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani. Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în condiţiile art. 264 (art.494 Cod civil).
Copilul minor locuieşte la părinţii săi. Dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a împlinit vârsta de 10 ani. Dispoziţiile art. 264 rămân aplicabile. Locuinţa copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul părinţilor decât în cazurile prevăzute expres de lege. Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Instanţa de tutelă poate limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului (art.496 Cod civil).
Dacă afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti, schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt părinte. În caz de neînţelegere între părinţi, hotărăşte instanţa de tutelă potrivit interesului superior al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile (art.497 Cod civil).
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale profesionale. Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispoziţiile art. 264 fiind aplicabile (art.498 Cod civil).
În ceea ce priveşte bunurile minorului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a le administra, precum şi de a-l reprezenta pe minorul care nu a împlinit 14 ani la încheierea actelor juridice, respectiv de a încuviinţa aceste acte, evident dacă apreciază că sunt în interesul minorului (art.501 alin.1 Cod civil).
După împlinirea vârstei de 14 ani, minorul exercită singur drepturile şi execută singur obligaţiile, însă numai cu încuviinţarea (acordul) părinţilor şi, dacă este cazul, cu autorizarea instanţei de tutelă (art.501 alin.2 Cod civil).
Codul civil consideră că până la împlinirea vârstei de 14 ani copilul nu are discernământul necesar încheierii de acte juridice personal.
Copilul exercită drepturile şi obligaţiile, în această perioadă, prin părinţii săi, care încheie acte juridice în numele copilului.
Aşadar, copilul poate fi parte în actele juridice (poate cumpăra, poate vinde, poate primi o donaţie, îşi poate asuma obligaţii), dar va fi reprezentat de părinţi la încheierea acestor acte juridice (art.41 al. 2 Cod civil, art.143 Cod civil). Copilul nu participă personal la încheierea acestor acte juridice.
Mai mult, în cazul anumitor acte juridice mai importante (legea le denumeşte “acte de dispoziţie” patrimonială), părinţii nu le vor putea încheia fără a obţine, în prealabil (adică, înainte), o autorizare din partea instanţei de tutelă (art.144 alin.2 Cod civil, art.145 Cod civil).
În mod excepţional, deşi nu a împlinit 14 ani, un copil are dreptul să facă acte de conservare, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor (art.43 al.3 Cod civil). Aceasta se explică prin aceea că actele de conservare sunt acte prin care se evită o pierdere, un prejudiciu. Ele sunt necesare şi, în general, presupun costuri modice şi nu sunt prejudiciabile.
În perioada cuprinsă între vârsta de 14 şi 18 ani, se apreciază că un copil a dobândit (sau se află într-un proces de dobândire), într-o formă incipientă şi incompletă, un discernământ juridic, care îi dă dreptul să încheie personal acte juridice, dar numai cu încuviinţarea (acordul) părinţilor (art.41 alin.2 Cod civil, art.146 alin.1 Cod civil). Dacă părinţii nu-şi dau acordul pentru încheierea unui act juridic, copilul nu-l poate încheia valabil. În practică, acordul părinţilor este dat concomitent, chiar la momentul încheierii actului juridic.
În cazul anumitor acte juridice mai importante (legea le denumeşte “acte de dispoziţie” patrimonială), părinţii nu le vor putea încheia fără a obţine, în prealabil (adică, înainte), o autorizare din partea instanţei de tutelă (art.144 alin.2 Cod civil, art.145 Cod civil). Este vorba de acte de dispoziţie (acte prin care copilul cumpără sau vinde, acte prin care minorul acceptă donaţii sau legate cu sarcini, contracte de partaj, acte de renunţare la drepturi, contracte de ipotecă).
Participarea copilului (minorului) care a împlinit vârsta de 14 ani la încheierea actului juridic este obligatorie şi nu facultativă. El nu mai este reprezentat de părinţi (cum se întâmpla până când a împlinit 14 ani), ci încheie actul juridic personal (cu acordul părinţilor).
Există însă şi acte juridice pentru care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani le poate încheia singur, fără încuviinţarea părinţilor. Acestea sunt acte juridice pe care legea le-a avut în vedere datorită faptului că nu-l pot prejudicia pe copil. Astfel, minorul care a împlinit 14 ani poate face singur acte de conservare, acte de administrare care nu-l prejudiciază, acte de acceptare a unei moşteniri sau de acceptare a unei liberalităţi fără sarcini, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor, în toate aceste cazuri (limitativ prevăzute de lege), fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor (art.41 alin.3 Cod civil).
În cazul părinţilor căsătoriţi nu este nevoie de acordul ambilor părinţi.
În termen de 15 zile de la împlinirea vârstei de 14 ani, minorul, însoțit de unul dintre părinţi are obligația de a solicita întocmirea cărţii de identitate la serviciul public comunitar de evidentă a persoanelor la care este arondat cu domiciliul sau cu reședința.
Da. Este nevoie de acordul ambilor părinţi, indiferent că părinţii copilului sunt sau nu căsătoriţi.
Acordul părintelui/părinţilor va fi exprimat în formă autentică prin declaraţie, dacă aceştia nu se prezintă personal împreună la depunerea cererii.
Dacă minorul (indiferent de vârstă) călătoreşte însoţit numai de un părinte, atunci celălalt părinte îşi va exprima acordul pentru efectuarea călătoriei printr-o declaraţie autentică.
Şi în cazul în care minorul (indiferent de vârstă) călătoreşte însoţit de alte persoane majore decât părinţii (chiar şi de rude apropiate, cum ar fi bunici, fraţi majori, unchi/mătuşe), este nevoie de acordul ambilor părinţi, pentru a se deplasa în străinătate, dat tot prin declaraţie autentică.
Copiii care nu au împlinit vârsta de 16 ani nu pot călători în străinătate decât însoţiti de persoane majore (părinţi sau alte persoane). Poate avea calitatea de însoţitor şi o persoană anume desemnată din cadrul unei societăţi comerciale autorizate, în condiţiile legii, să desfăşoare activităţi de transport internaţional de persoane.
Copiii care au împlinit vârsta de 16 ani pot călători în străinătate şi neînsoţiti, în toate cazurile numai cu acordul părinţilor.
Dacă minorul a împlinit vârsta de 14 ani, el poate refuza să părăsească ţara.
Ieşirea din România a minorilor, în situaţia în care există neînţelegeri între părinţi cu privire la exprimarea acordului ori unul dintre părinţi se află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa, cu excepţia situaţiilor prevăzute la art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr.348/2005, se permite numai după soluţionarea neînţelegerilor de către instanţa de judecată, în condiţiile legii.
În limbaj juridic, se utilizează noţiunea de “încetare a căsătoriei” în cazul decesului unuia dintre soţi, respectiv noţiunea de “desfacere a căsătoriei”, în cazul divorţului dintre soţi.
Căsătoria (şi regimul matrimonial) încetează la data decesului unuia dintre soţi.
Căsătoria este desfăcută în ziua în care hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul a rămas definitivă (art.382 alin.1 Cod civil), respectiv în ziua eliberării certificatului de divorţ (art.382 alin.3 Cod civil).
În cazurile în care acţiunea de divorţ este continuată de moştenitorii soţului reclamant, în condiţiile art.380 Cod civil, căsătoria se consideră desfăcută la data decesului.
În raporturile dintre soţi, în cazul divorţului, regimul matrimonial încetează, cu efect retroactiv, la data introducerii cererii de divorţ (art.385 alin.1 Cod civil).
Nu se poate divorţa prin procedură notarială decât dacă soţii sunt de acord.
Soţii se prezintă, personal, împreună în faţa notarului public şi depun o cerere de divorţ. Este permis ca un soţ să împuternicească o altă persoană sau chiar pe celălalt soţ, prin procură specială autentică, pentru a depune cererea de divorţ (art.376 alin.2 Cod civil).
Cererea de divorț va cuprinde declarația soților că au ori nu copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, acordul de principiu al ambilor părinți cu privire la copiii minori, precum și învoiala acestora asupra numelui de familie pe care îl va purta fiecare dintre soți după divorț.
Notarul public verifică competenţa teritorială pe care o are pentru a instrumenta procedura divorţului, înregistrează dosarul de divorţ în Registrul de divorţuri, acordă soţilor termen de reflecţie de 30 zile, conform art.376 alin.1 Cod civil.
Este competent să instrumenteze o cerere de divorţ notarul public al cărui sediu se află în circumscripţia judecătoriei sau a Tribunalului Bucureşti fie unde se află primăria unde soţii au încheiat căsătoria, fie unde soţii au avut ultima locuinţă comună (aşa cum aceasta rezultă din documentele de identitate sau din înscrisurile care atestă dreptul de folosinţă asupra unei locuinţe, ori din declaraţia soţilor).
La împlinirea termenului de 30 zile, dacă soţii stăruie în cererea de divorţ, trebuie să se prezinte personal în faţa notarului public (nemaifiind permisă reprezentarea prin procură), care va finaliza procedura şi le va înmâna certificatul de divorţ (art.376 alin.3 Cod civil).
Dacă unul dintre soţi nu se prezintă la împlinirea termenului de 30 zile, notarul public va respinge cererea de divorţ. De asemenea, notarul public respinge cererea de divorț dacă soții nu se înțeleg cu privire la exercitarea drepturilor părintești sau la purtarea numelui de familie după divorț.
Termenul de 30 zile nu poate fi prelungit de notarul public.
Cererea de divorț va fi însoțită de fotocopii de pe certificatele de naștere ale soților, precum și de pe actele de identitate ale acestora și, după caz, ale copiilor minori. Odată cu depunerea cererii de divorț, soții vor prezenta notarului public originalul certificatului de căsătorie emis de autoritățile române, de pe care se va face copie legalizată, care va fi anexată la cererea de divorț.
Originalul certificatului de căsătorie se reține de către notarul public până la eliberarea certificatului de divorț.
În cazul în care există copii minori, notarul public sesizează autoritatea tutelară competentă, atașând cererii de divorţ proiectul acordului soților cu privire la exercitarea autorității părintești, locuința copiilor, modalitatea de păstrare a legăturilor personale și stabilirea contribuției fiecăruia dintre părinți la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor după divorț.
Autoritatea tutelară competentă va întocmi un raport pe baza proiectului primit, a informaţiilor, înscrisurilor şi discuţiilor pe care le va avea cu părinţii, pe care îl va trimite notarului public. Raportul întocmit de autoritatea tutelară va concluziona dacă înţelegerea dintre soţi este sau nu în interesul superior al copilului/copiilor.
La dosarul cauzei se va depune apoi raportul de anchetă socială, în vederea soluționării procedurii de divorț pe cale notarială.
În ziua în care se împlineşte termenul de 30 zile, dacă soţii stăruie în cererea de divorţ, vor încheia un acord autentic, care va cuprinde înţelegerea acestora cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti, locuința copiilor, modalitatea de păstrare a legăturilor personale și stabilirea contribuției fiecăruia dintre părinți la creșterea, educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor după divorț, astfel cum aceste elemente au fost validate de autoritatea tutelară.
Dacă soţii au copii minori care au împlinit vârsta de 10 ani, aceştia vor fi ascultaţi, obligatoriu, de notarul public, pentru a le afla opinia în ceea ce priveşte chestiunea părintelui la care vor locui după divorţ (art.264 alin.1 Cod civil). Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie, potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte. Orice copil poate cere să fie ascultat. Respingerea cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate (art.264 alin.2-4 Cod civil).
Dacă soţii au copii minori care nu au împlinut vârsta de 10 ani, ascultarea acestora este facultativă (art.264 alin.1 Cod civil).
De la început trebuie spus că dreptul la primirea acestei contribuţii aparţine exclusiv copilului şi nu părintelui cu care acesta va locui după divorţ. Aceasta înseamnă că, în niciun caz, nu este posibil ca părintele la care va locui copilul să renunţe la plata acestei contribuţii de către celălalt soţ (nici cu ocazia acordului parental, nici ulterior), nici să accepte o contribuţie care nu corespunde nevoilor copilului sau copiilor.
Când întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte până la o pătrime din venitul său lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii şi o jumătate pentru 3 sau mai mulţi copii.
Cuantumul întreţinerii datorate copiilor, împreună cu întreţinerea datorată altor persoane, potrivit legii, nu poate depăşi jumătate din venitul net lunar al celui obligat (art.529 alin.1-3 Cod civil).
În limbaj colocvial, soţii folosesc frecvent sintagma “pensie de întreţinere”, dar aceasta este eronată în faza în care se află aceştia.
Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.
Dacă obligaţia de întreţinere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanţa de tutelă dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreţinere, stabilită în bani. Aşadar, pensia de întreţinere este stabilită numai de către instanţă, în bani, atunci când părintele obligat să contribuie la cheltuielile şi educare a copilului, nu o face de bună voie.
Pensia de întreţinere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală din venitul net lunar al celui care datorează întreţinere (art.530 alin.1-3 Cod civil).
Dacă se iveşte o schimbare în ceea ce priveşte mijloacele celui care prestează întreţinerea şi nevoia celui care o primeşte, instanţa de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micşora pensia de întreţinere sau poate hotărî încetarea plăţii ei. Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă ,se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata inflaţiei (art.531 Cod civil).
În general, în practica notarială a divorţurilor, soţii stabilesc, prin acord, o sumă de bani, ca o contribuţie în natură (bani) – necalificată expres pensie de întreţinere – pe care părintele separat de copil o va plăti, de regulă, lunar. Dacă această sumă se va dovedi insuficientă în viitor – ceea ce este foarte posibil – o modificare (mărire) a acesteia nu va mai putea fi convenită de soţi pe cale notarială, întrucât legea nu a prevăzut această posibilitate. Bineînţeles, aceasta nu împiedică cu nimic soţul separat de copil ca să contribuie mai mult, suplimentar, din proprie iniţativă (benevol) la cheltuielile de creştere şi educare a copilului, care, oricum sunt variabile, în funcţie de diferitele etape ale vârstei la care acesta se va afla. În definitiv, nu este vorba de un act (înscris) necesar care să creeze obligaţii, ci de conştiinţa oricărui părinte în faţa creşterii şi susţinerii materiale şi morale a propriului copil.
Obligaţi de plată a contribuţiei de către părintele separat de copil va trebui executată până la terminarea studiilor de către copii (inclusiv a studiilor universitare, postuniversitare), fără a depăşi însă vârsta de 26 ani (art.499 alin.3 Cod civil).
Nu.
În acest moment, nu există o dispoziţie legală care să permită notarului public autentificarea unui acord modificator, după pronunţarea divorţului, chiar dacă foştii soţi ar fi de acord cu aceasta.
Divorţul părinţilor nu produce niciun efect în ceea ce priveşte legăturile de rudenie şi dreptul de moştenire între părinţi şi copii şi celelalte rude din cadrul familiei.
Divorţul părinţilor nu produce, de asemenea, niciun efect în privinţa drepturilor şi obligaţiilor pe care le au aceştia cu privire la administrarea bunurilor minorului şi la reprezentarea minorului la încheierea de acte juridice, respectiv la încuviinţarea acestora (art.501 alin.1 Cod civil, art.503 alin.1 Cod civil, art.504 Cod civil, art.397 Cod civil). Părinţii vor avea, în continuare (după divorţ), aceleaşi drepturi şi obligaţii, ceea ce constituie încă un motiv în plus pentru a colabora şi după desfacerea căsătoriei. Numai în cazul divorţului judiciar, pentru motive temeinice (de regulă, grave), instanţa de tutelă poate decide ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinţi (art.398 alin.1 Cod civil). Pentru detalii, consultaţi Secţiunile Ce drepturi şi îndatoriri au părinţii faţă de copii? şi Ce drepturi şi obligaţii au părinţii cu privire la bunurile copilului?
Astfel, autoritatea părintească continuă să aparţină ambilor părinţi - acum foşti soţi - şi după divorţ, dar modalitatea concretă de exercitare are unele particularităţi în considerarea faptului că părinţii nu mai locuiesc împreună, nu mai formează o familie, fiecare dintre aceştia urmărind după divorţ interese personale proprii.
O lungă perioadă de timp (1954-2011), în cazul divorţului, copilul era încredinţat unuia dintre părinţi, iar acel părinte exercita singur autoritatea părintească (art.43 alin.1 Codul familiei).
După anul 2011, s-a abandonat noţiunea de “încredinţare a copilului”. Astfel, în cazul divorţului, copilul va avea locuinţa la unul dintre părinţi, iar autoritatea părintească va fi exercitată în continuare de ambii părinţi.
Pe scurt, părinţii copilului trebuie să colaboreze pentru a creşte şi educa, în continuare, copilul.
Astfel, soţii trebuie să se înţeleagă, în concret, asupra următoarelor aspecte:
a) în principal, la care părinte vor locui copiii după divorţ;
b) apoi, în ce mod părintele separat de copil (o denumire întrebuinţată de lege exclusiv pentru a arăta faptul că părintele nu mai locuieşte cu copilul) îşi va exercita drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de copil, adică: cum va menţine legături personale cu copilul (chestiune denumită generic, în limbaj colocvial, oarecum impropriu, “program de vizită”), cum va contribui, concret, personal şi patrimonial, la cheltuielile privind creşterea şi educarea copilului care se poate întinde până la vârsta de 26 ani, dacă minorul se află în continuarea studiilor (art.499 alin.3 Cod civil). Părintele separat de copil are dreptul de a avea legături personale cu acesta (art.401 alin.1 Cod civil).
Procedural, această înţelegere a soţilor are loc la momentul depunerii cererii de divorţ, este înaintată apoi de notarul public autorităţii tutelare competente pentru întocmirea raportului de anchetă socială, iar definitivarea (consolidarea) acesteia se va produce numai dacă autoritatea tutelară o confirmă şi numai dacă soţii mai stăruie în cererea de divorţ la împlinirea termenului de reflecţie de 30 zile.
Dacă nu se înţeleg în aceste privinţe, atunci nu vor putea divorţa pe cale notarială. De asemenea, înţelegerea lor trebuie să fie în interesul copilului (art.263 alin.1 Cod civil) şi va fi supusă analizei Autorităţii tutelare, care o va putea aproba sau o va putea respinge (art.375 alin.2 teza finală Cod civil).
În raporturile dintre soţi, în cazul divorţului, regimul matrimonial încetează, cu efect retroactiv, la data introducerii cererii de divorţ, şi nu la data eliberării certificatului de divorţ (art.385 alin.1 Cod civil).
Nu există o dispoziţie imperativă privind momentul la care foştii soţi, după pronunţarea divorţului, să procedeze la lichidarea regimului matrimonial pe care l-au avut. În dreptul românesc, lichidarea regimului matrimonial de către soţi nu reprezintă o condiţie pentru pronunţarea divorţului. Foştii soţi pot lichida regimul matrimonial oricând după pronunţarea divorţului. De asemenea, aceştia se pot recăsători fără să fi lichidat regimul matrimonial avut într-o căsătorie anterioară.
În practică însă, soţii care divorţează au intenţia de a tranşa şi chestiunile patrimoniale legate de lichidarea regimului matrimonial chiar în ziua pronunţării divorţului. Astfel, ei vor însărcina notarul public şi cu problema lichidării regimului matrimonial, care va putea avea loc chiar în ziua pronunţării divorţului, dacă nu implică acorduri speciale ale unor creditori. În orice caz, în aşateptarea acestor acorduri, soţii pot încheia o promisiune de partaj în ziua pronunţării divorţului, care să stabilească definitiv modalitatea de lichidare pe care au convenit-o.
Notarul public.
Certificatul de divorț face dovada desfacerii căsătoriei prin acordul soților, precum și a numelui de familie pe care fiecare dintre soți îl va purta după divorț.
După eliberarea certificatului de divorț, notarul public comunică un exemplar al acestuia la primăria locului unde a fost încheiată căsătoria (art.377 alin.3 Cod civil). De asemenea, certificatul de divorţ se înscrie şi în Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, pentru a fi opozabil terţilor (art.387 Cod civil, art.334 Cod civil).
Odată cu eliberarea certificatului de divorț, notarul public restituie soților certificatul de căsătorie, pe care va înscrie mențiunea: "Desfăcut căsătoria prin certificatul de divorț nr. . ../. ..".
Rectificarea erorilor materiale din certificatul de divorț se soluționează potrivit dispozițiilor în materie de stare civilă (art.278 alin.2 din Regulamentul de aplicare a Legii notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995).