Notariatul public între 1918 - 1950

Actul politic al Marii Uniri de la 1918 trebuia urmat de unificarea legislativ-instituțională, proces care nu putea fi implementat brusc, ci treptat, autoritățile române considerând într-o primă etapă ca fiind oportună menținerea legilor străine, extinderea treptată a legislației Vechiului Regat și o nouă codificare. Realitățile juridice specifice fiecărei provincii erau acceptate, urmând ca după o etapă provizorie de autoguvernare ce avea să dureze până în 1923, să se producă unificarea firească a legislației pe întreg teritoriul României Mari.

În Transilvania, la 1918, statistica menționa existența a 148 de notari publici, din care doar 3 erau români. Preluarea justiției transilvănene de către autoritățile românești a impus magistraților, avocaților, grefierilor, personalului auxiliar din instanțe și notarilor publici să jure fidelitate statului român și să profeseze în limba română, operațiune absolut necesară de imprimare a unui caracter românesc corpului de notari publici. Notarii publici români, o minoritate, nu au ridicat obiecții, însă majoritatea celor de altă naționalitate (predominant maghiari) nu a fost de acord, refuzând in corpore să jure credință statului român. Cu toate acestea, date fiind condițiile obiective, o parte dintre aceștia și-au păstrat posturile. Deși populația majoritară era formată din români, regimul dualist austro-ungar făcuse aproape imposibil accesul în profesie a unui număr de notari publici români suficient de mare pentru a echilibra numărul notarilor publici de alte naționalități. Prin urmare, la momentul Marii Uniri și în perioada imediat următoare, autoritățile se confruntau cu o lipsă acută de personal în organizarea activității notariale.

În Bucovina, situația era asemănătoare celei din Transilvania, dar doar până la un punct. Notarii publici trebuiau să jure loialitate statului român și să învețe limba română, în caz contrar urmând să fie destituiți. Spre deosebire însă de notarii publici maghiari din Transilvania, cei din Basarabia nu s-au opus deciziilor guvernamentale, din acest considerent procesul de tranziție fiind mai ușor. Profesia s-a dezvoltat, de la 24 birouri notariale consemnate în Bucovina în anul 1919, ajungându-se la 30 în anul 1925.

În ceea ce privește Basarabia, dată fiind organizarea sistemului legislativ și juridic după modelul rusesc, încă dominat de influențe medievale, autoritățile române au optat pentru unificarea legislativă prin transferul imediat ale legilor existente în Vechiul Regat. Având totuși în vedere necesitatea unei perioade de acomodare pentru populație cu noile instituții de drept, sistemul notarial rus nu a fost desființat peste noapte, ci s-a recurs la o schimbare treptată de paradigmă. Aceasta consta în respectarea organizării, competenței și procedurilor prevăzute de legea rusă în paralel cu adoptarea unor măsuri ca: redactarea documentelor în limba română, angajarea în cancelariile notariale a secretarilor vorbitori de limbă română și depunerea jurământului de credință față de statul român în maxim 3 luni de la confirmarea în funcție a notarilor publici.

Ca tablou general al procedurilor de autentificare și legalizare a actelor notariale și al autorităților cu competențe în domeniu, în primii ani după unire, pe teritoriul României funcționau câteva organizări distincte:

• În Vechiul Regat, competențele privitoare la autentificarea actelor reveneau tribunalelor de județ și judecătoriilor de ocol.
• În Transilvania, Banat, Crișana, Sătmar și Maramureș activau notarii publici.
• În Bucovina, competențele erau împărțite între judecătoriile de ocol și notarii publici.
• În Basarabia, competențele reveneau notarilor publici și judecătoriilor de ocol, în localitățile în care aceștia nu funcționau.

Perioada imediat următoare momentului 1 Decembrie 1918 a fost una destul de tulbure pentru profesia notarială. Animate de rațiuni de ordin politic și economic, cercurile juridice din Vechiul Regat, foarte bine reprezentate în corpul legislativ, priveau cu neîncredere și ostilitate chiar această profesie atât de respectată în provinciile reunite, notarilor publici fiindu-le dificil să-și afirme ascendența deținută în trecut în materie de redactare și autentificare a actelor. Cu toate acestea, ei au continuat să servească cu aceeași credință obiectivele profesiei: constatarea raporturilor juridice nelitigioase, facilitarea exercitării drepturilor și apărarea intereselor legitime ale titularilor, precum și asigurarea păcii sociale prin crearea și conservarea de instrumente probatorii ale voinței părților. Prin tenacitatea și efortul lor continuu, notariatul public a reușit să-și demonstreze vitalitatea și utilitatea socială în trei din cele patru provincii, în pofida lipsei oricărui sprijin din partea autorităților.

Situația diferită a statutului, atribuţiilor şi competenţelor notarilor de pe tot cuprinsul României reunificate a făcut obiectul preocupărilor unor eminenţi jurişti ai epocii interbelice. În anul 1923, a avut loc o tentativă de legiferare a extinderii instituției notarului public în întreaga țară pe modelul notariatelor de tip latin. Acțiunea, coordonată de ministrul Justiției de la acea vreme, Gheorghe Mârzescu, a fost însă destinată eșecului.

Demersurile notarilor transilvăneni în vederea impunerii utilității și prestigiului profesiei au continuat. La 15 mai 1937 ei s-au constituit în Uniunea Generală a Notarilor Publici din România, organizație al cărei statut stabilea printre obiectivele principale și pe acela de pregătire a lucrărilor necesare unificării legislative şi extinderii notariatului public pe întreg cuprinsul ţării.

Obiectivul s-a concretizat într-un strălucit memoriu adresat ministrului Justiției sub semnătura primului președinte al Uniunii Generale a Notarilor Publici, Dr. Ioan T. Cosma. Documentul era însoțit de un proiect de lege pentru organizarea corpului notarilor publici şi o declaraţie de susţinere din partea unor personalităţi ale vieţii ştiinţifice, economice şi culturale ale vremii. În memoriul adresat ministrului Justiţiei se arată importanţa instituţiei notariale inspirate de Legea notarială franceză din 16 martie 1903, care a dat autonomie şi libertate notariatului public, iar prin înzestrarea actelor notariale cu putere executivă i-a asigurat prestigiul necesar. Instituţia notarială a devenit o justiţie preventivă, apărând prin actele bine întocmite nu doar interesele cetăţenilor, ci și pe cele ale justiţiei, prin degrevarea acesteia de noianul de procese ce ar fi putut fi provocat de contractele făcute de persoanele fără cunoştinţe juridice şi fără răspundere.

Cu asemenea argumente, într-o perioadă de normalitate mai mult ca sigur s-ar fi obţinut rezultatul dorit şi instituţia notariatului public ar fi funcţionat în toată România. Din nefericire, războiul, dar mai ales ceea ce a urmat după acesta, au trimis în uitare acest excepţional demers al notarilor publici din Ardeal. Basarabia şi Bucovina, sudul Dobrogei şi Nordul Ardealului au fost desprinse din teritoriul României şi alipite altor entităţi statale. Proprietatea funciară a fost bulversată prin exproprieri, împroprietărire, cooperativizare, naţionalizare și preluare din proprietatea privată prin orice mijloace. Evident că, în aceste condiţii, instituţia şi activitatea notarială, direct şi indisolubil legată de proprietatea funciară, a trebuit să fie reconsiderată funcţie de noul statut al proprietăţii funciare: proprietate preponderent de stat şi cooperatistă, cu tendinţe certe de etatizare şi cooperativizare integrală.