UNIUNEA NATIONALA A NOTARILOR PUBLICI DIN ROMANIA


Cautare pe site

Transilvania, Bucovina și Basarabia. Instituționalizarea profesiei

   Notari publici făuritori ai României Mari | Activitatea notarială din Evul Mediu până la constituirea statului român modern | Transilvania, Bucovina și Basarabia. Instituționalizarea profesiei | Notariatul public între 1918 - 1950 | Etapa notariatului de stat (1950 – 1990) | Renașterea notariatului public | Notar in an CENTENAR

NOTARIATUL PUBLIC ROMÂN  ÎN ANUL CENTENARULUI MARII UNIRI 1918 – 2018 RECURS LA MEMORIE


Transilvania, Bucovina și Basarabia. Instituționalizarea profesiei


Spre deosebire de Vechiul Regat, unde autentificarea actelor era de competența judecătoriilor, în Transilvania competența autentificării revenea notarilor publici.

Existența complicatului aparat birocratic habsburgic și nevoia unui știutor de carte care să cunoască, cât de cât și legile și care să se constituie într-o interfață între comunitatea sătească, pe de-o parte, și stăpânul de pământ și stat, pe de altă parte, a făcut ca în Transilvania funcția de notar să fie atestată documentar încă din secolul al XVI-lea. Preponderența populației românești și numărul extrem de redus al celor care știau să scrie și să citească a făcut ca multă vreme administrația habsburgică să apeleze la învățători pentru lucrările de notariat. La 1723, documentele consemnează existența unui notar sătesc pentru satele românești din Scaunul de Arieș. La 1785, din 193 de sate de pe Târnave și din Scaunul Mureșului, 25 aveau notar. Îndatoririle notarului erau multe și complicate. El era un factotum în obștea sătească, ocupându-se cu administrarea averii obștești, îi ajuta pe perceptori la încasarea dărilor către stat, redacta jalbe, memorii către stăpânire, ținea registre de venituri și cheltuieli etc.

Consolidarea poziției notarilor transilvăneni a fost susținută constant de autorități, acestea informând cetățenii despre rolul, competențele și necesitatea cooperării cu notarii, pentru ca actele încheiate „să aibă trăinicie". Așadar, preocuparea pentru instituționalizarea activității notariale pe teritoriul Transilvaniei se înscrie pe linia unei evoluții legislative firești, care culminează pe teritoriul românesc de astăzi (la vremea respectivă aparținând Ungariei) cu adoptarea Legii XXXV din 1874 despre notarii publici, modificată prin Legea VII din 1886, precum și prin Legea nr. 23 din 16.03.1938 și art.18 din Legea de extindere nr.389/22.06.1943. Legea XXXV din 1874 consacră pentru prima dată instituția notarului public pe teritoriul României.

Primul anunț privind concursul pentru ocuparea posturilor de notari publici a apărut în Buletinul Oficial din 22 decembrie 1874, pentru ca la 11 aprilie 1875 să se publice lista celor 189 de notari publici numiți, care își începeau activitatea la 1 august 1875, înființându-se birouri notariale în 53 de localități locuite de români. În posturile de notari publici erau numiți juriști cu experiență din care 100 erau avocați, 73 funcționari regali, 7 deputați și 9 funcționari municipali.

Câteva nume rămase reper de dedicare față de importantul rol care le revenea sunt: la Abrud – Ioan Trifan (Ioanne Trifanu), subjude la Câmpeni; la Beiuș – George Horvat (Giorgiu Horvatu), judecător la tribunalul Beiuș; la Aiud – Alecsandru Foliovociut (Alessandru Folivociut), conceptor la Ministerul de Interne; în Oravița – Aurel Maniu, avocat; în Sighișoara – Augustus Horsia, avocat, conceptist; în Timișoara – I.Missiciu, avocat; Ioan Drăgan (Ioanne Draganu), vice-notarul judecătoriei din Alba-Iulia, numit notar în Siliștea Sibiu.

În plus față de cei publicați, mai erau numiți 5 deputați dietali, printre care Dimitrie Bonciu în Arad, Petru Nemeș deputat de Alba-Iulia cu post de notar public în Brașov și Mihai Bejan în Lugoj.

Calitatea de notar public regal a atras elita juridică românească a vremii, către această profesie orientându-se avocați, judecători și deputați dietali. Aceasta a determinat ca, peste ani, notarii publici să fie considerați un corp de elită al justiției. Notarilor publici imperiali le revenea un dublu rol: parteneri ai justiției, desfășurând un serviciu public care oferea garanția legalității și autenticității actelor juridice pe care cetățenii le încheiau, dar și parteneri al statului în asigurarea bunei funcționări a instituțiilor acestuia.

Activitatea notarilor publici a fost organizată pe Camere notariale, în număr de 11, iar importanța profesiei a crescut constant în timp, dovadă stând evoluția ascendentă a numărului celor care îndeplineau aceste îndatoriri: de la 278 în 1905, la 300 în 1910.

În Transilvania, vreme de secole, grija constantă în ținerea unei evidențe stricte a proprietății se regăsește și în îndatoririle notarului în ceea ce privește cartea funciară. El întocmește contracte de vânzare-cumpărare, face schița de plan a locului în discuție, cu vecinătățile după situația din cartea funciară. Notarul trebuie să-1 prevină pe cumpărător că în caz de vânzare, fostul proprietar are un drept de preemțiune.

Notarul întocmea formele pentru donațiile către copii, schimburile de terenuri, sistarea de coproprietate, împrumuturi cu dobândă de 8% având drept gaj pământul înscris în cartea funduară, intabularea dreptului de ipotecă, cesiunile, declararea de prioritate la ipoteci pentru intabulare, dreptul de întreținere, dreptul de folosință al uzufructuarului, investirea dreptului de ipotecă intabulat, certificate de identitate eliberate de primărie pentru situația în care titularul dreptului înscris în cartea funciară era înscris cu alt nume, contracte de arendare.

Notarul elabora contractele pentru adopția minorilor, vânzări-cumpărări pentru aceștia (cu acordul sedriei orfanale), contractele de donație în favoarea acestora. Tot notarul îl investește și pe curatorul ocazional al minorului. El face împrumuturi pentru minor, cu o motivație riguroasă și numai după primirea aprobării de la autoritatea tutelară. Emanciparea minorilor (mai înaintea vârstei de 18 ani) incumbă tot notarului și trebuie justificată: respectivul conduce o afacere, vrea să fie independent economic, tatăl îi predă averea spre administrare, se căsătorește, are studii superioare, dovedește (printr-un atestat eliberat de comuna de rezidenţă) că are o purtare bună, fiind „serios şi sobru".

Notarul se ocupa de întocmirea testamentelor, precum și de redactarea diferitelor acte de stare civilă, generate de conviețuirea semenilor săi.

La începutul secolului XX, notarul ardelean era abilitat să întocmească acte pentru cele mai neobișnuite situații: schimbarea confesiunii, cereri de expropriere pentru „drum campestru", așezare de vamă pe o proprietate particulară, primire la cursurile de moașă etc.

Implicarea atât de profundă a notarului în viața comunității, apelul permanent la știința și autoritatea sa arată că notarul devenise un adevărat nervus rerum al vieții cotidiene, un factor indispensabil în buna și corecta funcționare a societății.

Activitatea notarială în Bucovina și Basarabia

Evoluția activității notariale după anexarea Basarabiei de către Rusia în 1812 până la reîntregirea acesteia la România în 1918 s-a desfășurat în parametrii contextului istoric dat. După anexarea provinciei, guvernul rus a încercat să-și atragă simpatia populației moldovenești, lăsând neatinse legile, întocmirile și rânduielile băștinașe moștenite de la strămoși. Toate acestea erau folosite de instanțele judecătorești cu caracter informativ pentru principiile de drept bizantin cuprinse în ele.

După preluarea tronului țarist de către țarul Nicolae Pavlovici la 1825, a început în Basarabia o campanie susținută de denaționalizare și rusificare, fiind anulate toate drepturile concedate locuitorilor prin pricazurile anterioare. Noua politică țaristă a înlocuit treptat instituțiile de drept, inclusiv instanțele care aveau competențe notariale, cu instituții rusești. Începând cu anul 1828, limba rusă este instituită ca limbă de comunicare în toate relațiile oficiale din Basarabia, perfectarea și legalizarea actelor juridice erau îndeplinite prin intermediul judecătoriilor de ținut (județ) și secțiile actelor de proprietate ale Curților Judiciare civile guberniale. Perfectarea actelor juridice în limba rusă, necunoscută populației autohtone și în baza unor legi străine a condus la instaurarea unei situații dificile pentru basarabeni, care nu de puține ori erau înșelați la redactarea actelor de proprietate.

În 1864, sub domnia împăratului Alexandru al II lea, avea loc reforma judecătorească în baza căreia justiția era reorganizată pe principii moderne, proclamându-se separarea acesteia de administrație și egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii. Ca efect al reformei se deschid notariate în localitățile în care existau instituții judecătorești. Activitatea notarială era supravegheată de tribunale și era încredințată notarilor inferiori (mladșiie notarius) și primilor notari (starșii notarius), aceștia din urmă conducând Arhivele Notariale. În acest sens, pe lângă cele 9 judecătorii de ținut din Basarabia, au fost înființate 9 instituții notariale administrate de către un notar superior pe lângă care activau notarii inferiori. Notarii inferiori aveau să fie asimilați după 1918 notarilor publici. De la deschiderea birourilor și arhivelor notariale, competența de a redacta și atesta acte revine exclusiv notarilor publici. După legea rusă existentă până în 1918 în Basarabia notarul întocmea acte notariale, declarate și legalizate. Primele erau echivalente cu actele autentice din legea românească şi deveneau acte întărite prin confirmarea primului notar. Cele declarate erau mai sumar redactate și nu se întăreau niciodată, neavând martori. Ultimele aveau în vedere data înscrisului şi veridicitatea semnăturii. Notarii mai eliberau adeveriri pentru exactitatea copiilor după acte, certificate cu privire la existenta fizică a cuiva, notificări între părți.

În afară de notarul public exista, pe lângă fiecare tribunal, un prim notar care conducea și arhiva. Era încadrat ca funcționar al statului (echivalent unui ajutor de secretar), depunea jurământ în fata tribunalului și era numit de instanța pe lângă care lucra, nu prin decret împărătesc. El întărea actele în ceea ce privește averea imobiliară.

Activitatea notarială din Basarabia, după actul istoric de la 1918 și până la reocuparea acesteia de către Rusia în anul 1940, a suferit o schimbare radicală odata cu adoptarea „Legii nr.36 pentru extinderea în Basarabia a unor dispozițiuni din legislația Vechiului Regat" din 4 aprilie 1928. Este vorba despre Codul civil, Codul de procedură civilă și regulamentul pentru facerea și executarea hotărniciilor, Legea pentru judecătoriile de ocoale și regulamentul ei, precum și de Legea pentru autentificarea actelor.

Extinderea legii pentru autentificarea actelor pe teritoriul Basarabiei, presupunea și acordarea competenței prevăzută de această lege pentru autentificare tribunalelor de județ, judecătoriilor de ocol, judecătoriilor comunale polițailor și comisarilor de poliție.

Notarilor publici în funcție la data extinderii competențelor după modelul din Vechiul Regat li se dădea posibilitatea de opțiune. Ei puteau fi numiți judecători la tribunalele pe lângă care funcționează, dacă au licență sau doctoratul în drept și doi ani vechime în funcție. Prin numire deveneau inamovibili. Ceilalți notari publici care nu îndeplineau aceste condiții puteau fi numiţi în alte funcţii judecătoreşti. Deasemenea, funcţionarii din cancelariile notarilor care urmau să fie numiţi în magistratură, erau redistribuiţi în funcţii publice echivalente. Ceilalţi notari publici care nu optau pentru a fi numiţi în magistratură sau alte funcţii publice echivalente îşi păstrau dreptul de a redacta, autentifica sau legaliza acte, a da dată certă şi a elibera copii, cu respectarea legii pentru autentificarea actelor.

De remarcat faptul că şi după intrarea in vigoare a „Legii 389/1943 pentru extinderea legislaţiei civile şi comerciale a Vechiului Regat în România de peste Carpaţi" în Basarabia, notarii publici au continuat să funcţioneze chiar dacă acest lucru se întâmpla în paralel cu instanţele judecătoreşti şi celelalte autorităţi prevăzute de Legea pentru autentificarea actelor de la 1886.

Destinul profesiei notariale din Bucovina nu a evoluat însă sub aceleași auspicii favorabile. Până la data unirii cu România, în Bucovina era în vigoare legislația austriacă, care s-a menținut și ulterior, spre deosebire de Basarabia unde legislația din Vechiul Regat s-a introdus dintr-o dată. Acest fapt a creat probleme în aplicarea legilor pe teritoriul unui județ unde funcționau mai multe legislații, aceleași dificultăți fiind create și în administrarea justiției, în circumscripția unei curți de apel și chiar a unui tribunal funcționând două legislații diferite. Pentru aceste considerente, la 1 octombrie 1938 a fost adoptată Legea nr.478 pentru extinderea în Bucovina a legislației din Vechiul Regat. În expunerea de motive a acestei legi, cu privire la notariat se arăta:

„In privinţa notariatului public am prevăzut desfiinţarea insituţiunii în mod implicit, prin abrogarea legilor şi dispoziţiunilor care o reglementau şi prin introducerea în locul lor a dispoziţiunilor din legile din Vechiul Regat însă dat fiindcă regulamentar ea definitivă a acestei instituţiuni ar putea face în viitor obiectul unei legislaţiuni de unificare generală, am prevăzut menţinerea în funcţiune a actualilor notari publici, cu competinţa prevăzută de art.2 din Legea pentru autentificare actelor. Totodată, fiindcă s-au abrogat dispoziţiunile care reglementau această instituţiune, a trebuit să se prevadă în lege şi unele dispoziţiuni care să reglementeze situaţia juridică şi modul de funcţionare a notarilor publici menţinuţi în funcţiuni, în acord şi cu legislaţiunea extinsă. "

Pe baza expunerii de motive mai sus prezentate, legea stipula următoarele: „Până la reglementarea definitivă a instituţiei notarilor publici, actualii notari publici vor continua să funcţioneze în localitatea în care la data punerii în aplicare a legii de faţă îşi au biroul, cu competinţa prevăzută în art.2 din Legea pentru autentificarea actelor. "


Din nefericire, reglementarea definitivă prevăzută de art.7 din Legea 478/1938, reprodus parţial mai sus, s-a realizat prin desfiinţarea instituţiei notarilor publici în Bucovina prin Legea 792/1942.
Back pageBack to top