Etapa notariatului de stat (1950 – 1990)

Proclamarea Republicii Populare Române la 30 august 1947 și concentrarea totală a puterii de către comuniști a determinat inițierea de către autorități a unor acțiuni de epurare a corpului notarilor publici pe criterii politice și ideologice, prin pensionări forțate, excludere din profesie, condamnare la închisoare și chiar exterminare fizică prin condițiile inumane de detenție. Imbrone Dumitru – notar public în Arad, Tiberiu Serviciu – notar public în Lugoj, Sever Oros – notar public în Tășnad sau Gheorghe Ionescu – notar public în Teregova sunt doar câteva nume de lista celor persecutați de regimul de la acea vreme.

În noile condiții, notarii publici din Transilvania pierd nu doar membrii marcanți ai corpului profesional, ci și competențe. Naționalizarea parțială a proprietăților private, a capacităților industriale de producție, a băncilor, a micilor afaceri și colectivizarea au afectat profund profesia. Instituția notarului public se baza, în desfășurarea activității, atât pe încrederea părților, cât și pe bunurile de care acestea dispuneau, iar în contextul în care acestea erau naționalizate, profesiei notariale i se diminua utilitatea. Intervenția statului în mecanismul notariatului public, fenomen prezent în toate țările aflate sub influența URSS, era justificată prin teoria conform căreia această profesie servea interesele burgheziei și proteja proprietatea privată a exploatatorilor. În consecință, conducerea statului a hotărât crearea unei noi instituții, care a înlocuit notariatul public. Este vorba despre notariatul de stat, iar corpul notarial public a fost desființat. Prin înființarea notariatului de stat, această instituție a pătruns și în Regat, preluând de la autoritatea judecătorească autentificarea și, ulterior, dezbaterea procedurilor succesorale. În plus, pentru prima oară femeile cu studii juridice puteau accede în profesie.

Pentru foarte mulți profesioniști ai dreptului anii imediat următori războiului au fost marcați de tragedii personale, simpla apartenență la profesiile juridice de dinainte de 1950 fiind suficientă pentru a incrimina persoanele respective ca dușmani ai noii orânduiri. Paradoxal, nou înființatul notariat de stat a avut de câștigat din această situație. Epurările politice din magistratură și avocatură au disponibilizat profesioniști de înaltă ținută morală, oameni pentru care în practicarea unei profesii juridice nu încăpea loc de compromisuri. Ei au fost, în mare parte, redistribuiți către notariatele de stat, unde puteau fi mai bine supravegheați și unde, dată fiind natura profesiei, nu-și puteau afirma convingerile și valorile. Această redistribuire a însemnat un real câștig pentru profesie în termeni de profesionalism și calitate umană.

Actul de naștere al notariatului de stat l-a constituit Decretul 79 din 30 martie 1950. Acesta a fost aplicat experimental în Bucureşti, iar din anul 1952 s-a extins în toată ţara. Dispoziţiile din Decretul 79/1950 au fost completate prin Decizia nr. 1827/1950 emisă de ministrul justiţiei privind organizarea Notariatului de Stat. Cele două acte normative stabileau operațiunile ce urmau a fî îndeplinite de notarii de stat: redactarea şi autentificarea înscrisurilor, autentificarea actelor şi declaraţiilor de orice fel, eliberarea copiilor legalizate, legalizarea semnăturilor şi actelor de protest ale cambiilor, cecurilor şi altor titluri la ordin. Birourile notariatelor de stat aveau dreptul de a primi în depozit înscrisuri şi documente şi de a da dată certă înscrisurilor ce li se prezentau în acest scop. Puteau, deasemenea, efectua traduceri prin notari, substituţi de notari sau traducători special angajaţi la Birourile notariale. Efectuarea traducerilor se putea face de notarii sau substituţii autorizaţi prin decizia ministrului Justiţiei.

Notarii principali, notarii, substituţii de notari şi secretarii Birourilor de Notariat de Stat erau angajaţi şi revocaţi de ministrul justiţiei. Ei erau organizaţi în Colegii judeţene, prin decizia ministrului Justiţiei. Notariatul public din fostele provincii și-a continuat activitatea până în 1952, an în care Notariatul de Stat s-a extins la nivelul întregii ţări. Mulţi dintre notarii publici în post la acea data, dar şi dintre notarii comunali, au fost angajaţi ca notari de stat principali, notari şi substituţi. Acest fapt a constituit garanţia unei bune funcţionări a instituţiei notariale chiar şi sub noua formulă de organizare ca notariat de stat. Faptul că în această instituţie şi-au desfăşurat activitatea profesionişti de prestigiu, cu o vastă experienţă (în primul rând foştii notari publici şi notarii comunali - care aveau experienţă în redactarea actelor şi a cererilor de înscriere în registrele de publicitate, chiar dacă autentificarea se făcea de tribunale şi judecătorii) a constituit garanţia asigurării unor servicii de certă calitate pentru beneficiari. Un moment important în evoluția profesiei l-a reprezentat Decretul Nr.377/1960 pentru organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, publicat în M.Of. nr.22 din 20 octombrie 1960, reglementare care, alături de Regulamentul de aplicare a dat semnalul restructurării notariatului de stat. Au fost stabilite competenţele notarilor de stat dar şi ale altor organe îndreptăţite să îndeplinească acte notariale, precum şi organizarea şi funcţionarea Notariatului de Stat, urmărirea disciplinară a notarilor de stat, procedurile pentru fiecare atribuţie conferită notarilor de stat.

Conform Decretului, notariatelor de stat le reveneau următoarele competențe:
a) redactarea, la cererea părţilor, a oricăror înscrisuri, în vederea autentificării sau legalizării de semnătură;
b) autentificarea înscrisurilor;
c) legalizarea semnăturilor;
d) darea de dată certă înscrisurilor ce li se prezintă în acest scop;
e) certificarea, în cazurile prevăzute de lege, a unor fapte constatate personal de notarul de stat;
j) legalizarea de copii de pe înscrisuri;
f) efectuarea şi legalizarea traducerilor;
g) primirea în depozit de înscrisuri şi documente;
h) investirea cu formulă executorie a înscrisurilor autentificate, precum şi a cambiilor şi biletelor la ordin;
j) întocmirea actelor de protest al cambiilor, cecurilor şi a altor titluri la ordin;
k) eliberarea de titluri executorii în cazurile prevăzute de lege; l) procedura succesorală notarială;
m) efectuarea lucrărilor legate de publicitatea imobiliară, de publicitatea mobiliară în cazurile prevăzute de lege, precum şi a celor legate de cărţile funciare; n) eliberarea de duplicate de pe înscrisurile notariale.

Alături de notariatele de stat au primit atribuţii notariale reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare ale României, precum și judecătorii de la tribunalele populare desemnaţi de ministrul Justiţiei numai în unitătile administrativ teritoriale unde nu funcţionau notariate de stat,.

Decretul 377/1960 şi Regulamentul de punere în aplicare aprobat prin H.C.M. 1518/1960, a creat un Regulament de procedură unic pentru principalele activităţi notariale, a stabilit o formă unitară pentru îndeplinirea activităţii notariale prin reglementarea corespunzătoare a încheierii notariale, a unificat căile de atac pentru toate actele notariale.

Ca element de noutate, reprezentanţelor diplomatice şi oficiilor consulare li s-au fixat și atribuţii juridice legate de interesele cetăţenilor ţării lor aflaţi în ţara unde ele funcţionează. Ele fac astfel acte de stare civilă, pot apăra interesele cetăţenilor lor în faţa instanţelor judecătoreşti şi autorităţilor de stat din acea ţară şi pot îndeplini anumite acte notariale. Activitatea notarială a reprezentanţelor şi a oficiilor consulare ale României în alte ţări se desfăşoară potrivit convenţiilor internaţionale la care România este semnatară și Regulamentului consular stabilit de Ministerul Afacerilor Externe.

Un aspect important a fost acela al poziționării notariatului de stat în sistemul organelor de stat din România. Actele şi activităţile date în competenţa notarilor de stat prin dispoziţiile art.4 din Decretul 377/1960 aveau un pronunţat caracter de acte juridice de drept civil şi/sau de procedură civilă, activitatea notarială fiind o activitate de procedură graţioasă, nelitigioasă în cadrul activităţii procesual civil. Această constatare a determinat considerarea notariatelor de stat ca „organe de jurisdicţie civilă preventivă", dat fiind că, prin activitatea lor previn conflictul judiciar.